Statutul Elevului  sau cum să ne furăm singuri căciula

Am citit cu oarecare întârziere Statutul Elevului. Pe ansamblu este un document bun şi necesar, dacă n-ar avea câteva prevederi care-l fac inaplicabil exact în punctele esenţiale.   Prevederile cu rost şi cu sens nu mai trebuie comentate. Foarte bine că sunt cuprinse în Statut.

Mă voi ocupa, în schimb, de cele puse în Statut aşa, după principiul „ce bine ar fi să fie bine”.

Rezultatul este că suflarea şcolăreasca şi comentariile româneşti şi străine vor exclama: „ce grozavă e şcoala românească”! Asta dacă nu cunosc realitatea!

Bilanţul şcolii româneşti (la sfârşitul articolului), nu este nici pe departe pozitiv.

Iată câteva articole cu comentariile necesare.

Art. 6

(4)  Elevii au dreptul să îşi desfăşoare activitatea în spaţii care respectă normele de igienă şcolară, de protecţie a muncii, de protecţie civilă şi de pază contra incendiilor în unitatea de învăţământ;

Ce se alege, în practică, de acest drept? În multe cazuri nu este respectat nici pe departe.

Îi întreb pe autorii Statutului şi pe cei care l-au aprobat.

Aţi auzit de şcoli cu toaleta în curte? Şi de cazurile în care elevi au căzut în astfel de  toalete improvizate şi au murit?

Aţi auzit de scoli care nu au condiţii minime de igienă, de spălat pe mâini,  şi clase care nu au dimensiunile prevăzute de acte normative?

Ştiţi câte şcoli stau să cadă în capul elevilor la un  eventual cutremur puternic? Există un inventar al acestor şcoli şi ce măsuri s-au luat pentru evitarea unei catastrofe?

Ştiţi că o parte dintre liceele centenare au infrastructura de rezistenţă depăşită şi neconformă cu standardele de azi, riscând şi ele să se prăbuşească la un cutremur?

Şi atunci, cum se asigură dreptul elevilor prevăzut în art. 6? Ce drept este acesta? Un deziderat, o ţintă, un obiectiv? Să-l prezentăm ca atare, nu ca unul efectiv, ar fi o minciună sfruntată.

Art. 7

Elevii beneficiază de următoarele drepturi în sistemul educaţional:

b) dreptul de a beneficia de o educaţie de calitate în unităţile de învăţământ, prin  aplicarea corectă a planurilor-cadru de învăţământ, parcurgerea integrală a programelor şcolare şi prin utilizarea, de către cadrele didactice, a celor mai adecvate strategii didactice, în vederea formării şi dezvoltării competenţelor cheie şi a atingerii  obiectivelor educaţionale stabilite.

c) dreptul de a fi consultaţi şi de a-şi exprima opţiunea pentru disciplinele din curriculumul la decizia şcolii, aflate în ofertă educaţională a unităţii de învăţământ, în concordanţă cu nevoile şi interesele de învăţare ale elevilor, cu specificul şcolii şi cu nevoile comunităţii locale/partenerilor economici;

Tocmai parcurgerea integrală a programelor şcolare nu este în folosul tuturor elevilor. De aici fuga de şcoală, abandonul şcolar masiv.

Şcoala reprezintă pentru mulţi  elevi  un Pat al lui Procust, în care toţi elevii trebuie să parcurgă INTEGRAL programele şcolare, oricum teoretizante, fără aplicaţii practice, fără caracter interdisciplinar.

Şi dacă nu pot şi eşuează, renunţă la şcoală.

Şcoala trebuie să se plieze pe nevoile şi cerinţele elevilor, nu invers. 

Mediul atractiv de învăţare este un concept foarte greu, dacă  nu reuşeşte să intre în calculele decidenţilor din educaţie.

h) dreptul de a beneficia gratuit de servicii de informare şi consiliere şcolară, profesională şi psihologică, conexe activităţii de învăţământ, puse la dispoziţie de unitatea de învăţământ preuniversitar, fiindu-le asigurată cel puţin o oră de consiliere psihopedagogică pe an;

O oră de consiliere psihopedagogică pe an? Sunt elevi care au nevoie de consiliere periodică, nu odată pe an. Alţii nu au nevoie, au părinţi şi rude pregătite, care îi consiliază, mai bine decât ar face-o şcoala.

Avem psihologi  cu studii superioare, în fiecare şcoală? Nu avem, suntem departe de acest deziderat. Iarăşi un drept aruncat în vorbe şi pe hârtie,  dar irealizabil în practică.

m) dreptul de a beneficia de discipline din curriculumul la decizia şcolii, în vederea obţinerii de trasee flexibile de învăţare.

n) Dreptul de a participa la cursurile opţionale organizate pe grupe / clase de elevi formate special în acest sens, în baza deciziei Consiliului de Administraţie, în conformitate cu prevederile legale în vigoare;

Aceste drepturi îţi stârnesc zâmbete, cel mult.

În planul cadru de la învăţământul primar, deja pus în operă, se prevăd 0-1 ore de curriculum la decizia şcolii (CDŞ). Multe şcoli se orientează spre 0, că le dă voie legea.

La gimnaziu, planul cadru în vigoare prevede 1-2 ore discipline opţionale la clasele a VII-a şi a VIII-a, e mai „generos”. Câte din aceste ore înseamnă efectiv discipline noi, atractive, şi câte „aranjate” pentru completarea normelor profesorilor, nimeni nu ştie. Sau nu se publică astfel de analize.

Îi rog pe cititorii care au copii în gimnaziu să semnaleze la comentarii situaţia disciplinelor opţionale  din şcolile unde învaţă copiii lor.

În noul plan cadru aprobat de minister şi prevăzut a intra în vigoare începând din 2017, se prevăd 1-3  ore de CDŞ. Dar cu ce preţ? 31-33, 31-34 ore pe săptămână, la clasele a VII-a şi a VIII-a. Câţi copii acceptă să stea 7 ore în şcoală, să facă şi ore de CDŞ? Foarte puţini, posibil nici unul.

 Studii psiho-pedagogice, medici experţi în problematica şcolară, spun că elevii  de gimnaziu pot fi atenţi maximum 5 ore pe zi. Şi cum nu poţi pune la toate clasele ore de Sport ultima sau ultimele 2 ore, că nu încap clasele în sala de sport, e clar că aceste ore de CDŞ vor fi sacrificate în favoarea disiplinelor obligatorii.

La liceu e mai simplu. Actualul plan cadru cuprinde 1 (una) ora de CDŞ pe săptămână. Dacă se face şi aceasta.

Şi atunci,  cum se asigură „m) dreptul de a beneficia de discipline din curriculumul la decizia şcolii, în vederea obţinerii de trasee flexibile de învăţare”?.

Cu o oră pe săptămână obţii un traseu flexibil de învăţare? Să fim serioşi!

De menţionat şi faptul că Legea Educaţiei Naţionale prevedea 25% CDŞ la gimnaziu,  şi 30% CDŞ la liceu, prevedere abrogată de guvernarea PSD, cu motivul că ştie mai bine ministerul ce trebuie să înveţe copiii din orice colţ de ţară.

q) dreptul de a i se asigura participarea la orele de curs pentru un număr maxim de şapte ore pe zi, cu excepţia orelor prevăzute pentru studiul limbii materne, a istoriei şi tradiţiei minorităţilor naţionale şi a învăţământului bilingv, conform legii;

„Dreptul” de a sta 7 ore pe zi la şcoală? Acesta nu este un drept, este un supliciu.

Cei care lucrează efectiv în învăţământ ştiu că doar 5 ore se fac efectiv cu folos, mai ales la gimnaziu. După cele 5 ore, fie elevii pleacă acasă, fie stau în clase şi nu înţeleg mai nimic din ce li se predă. Dar normele  sunt plătite cu orare de  7 ore pe zi. Cine câştigă? Retoric, desigur!

t) dreptul de a învăţa în săli adaptate particularităţilor de vârstă şi nevoilor de învăţare, şi cu un număr adecvat de elevi şi cadre didactice, în conformitate cu prevederile Legii Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare;

O fi acesta un „drept”, dar al elevilor din alte ţări. În România circa 50% din şcoli, în special în rural, nu se poate respecta acest drept. Şi atunci, de ce îl mai trecem în Statut, dacă va deveni efectiv peste câţiva zeci de ani?   Să dea bine în ochii cui?  Noi, românii, ştim realitatea din şcoli.

x) dreptul de a opta, conform legii, pentru tipul şi forma de învăţământ pe care le vor urma şi să aleagă parcursul şcolar corespunzător intereselor, pregătirii şi competenţelor lor;

Dreptul de a opta, fără consiliere adecvată şi fără examen de admitere la licee, face ca foarte mulţi elevi, fără resurse adecvate şi fără înclinaţii şi talentele necesare, să o ia pe traseul „matematica-informatica, deşi intră la liceu cu medii de 2, 3, 4.

Iar apoi, pică examenul de BAC, după ce 4 ani şi-au cheltuit energiile şi banii părinţilor pe un traseu nepotrivit personalităţii lor.

Ar mai fi multe de comentat, dar să subliniem şi bilanţul acestor politici păguboase, de mistificare, ipocrizie şi ascundere a adevărului, practicate de 26 de ani.

• Abandon şcolar masiv, mai ales la trecerea de la clasa a VIII-a la clasa a IX-a.
• România se află pe ultimele locuri la evaluări internaţionale de tipul PISA, TIMSS, etc.
• Prăpastia dintre şcoală şi piaţa muncii nu-i ajută pe absolvenţi să-şi găsească job-uri bine plătite, pentru că angajatorii le cer competenţe, altele decât cele obţinute în şcoală.
• Nu există mai multe trasee educaţionale, din care elevii sprijiniţi de părinţi şi de consilieri şcolari să  aleagă pe acelea care se potrivesc  personalităţii elevilor. Şcoala Profesională a fost reînfiinţată doar cu 3 ani în urmă.
• Chiar şi o parte dintre elevii care iau examenul de BAC nu fac faţă cerinţelor Învăţământului Superior.

În ciuda acestui bilanţ, care cu greu poate fi combătut, şcoala românească merge mai departe,  în aceleaşi tipare prăfuite, venind din învăţământul anterior anilor 90.

Iar minciuna, ipocrizia şi mistificarea din texte oficiale, fie ele si acte normative, merg şi ele  mai departe.