Soţia mi-a şoptit: „Are demenţă, şi-a pierdut memoria de scurtă durată“. Mi-am modificat sistemul de întrebări, evitând să îl pun în situaţia jenantă de a-şi expune slăbiciunea minţii. Întrebările mele au fost din ce în ce mai mult adresate soţiei, care cu sclipiri inteligente în ochi răspundea prompt, apoi se uita spre soţ şi îl întreba „Am dreptate, dragă?“. El invariabil dădea din cap aprobator, cu mulţumire pe chip. În acest fel şi el participa la discuţie, sau măcar avea iluzia de a participa activ. După o perioadă bătrânelul s-a relaxat, conversaţia a început să curgă şi spre surprinderea noastră, a mea şi a soţiei, din când în când şi bătrânelul a avut ceva de spus. Când îşi amintea câte ceva relevant vorbea răspicat şi cu mândrie ca un elev care şi-a făcut temele.

Ca parte din interviul iniţial l-am intrebat cu ce s-a ocupat. În principiu ca să aflu dacă a fost expus la diverse substanţe chimice cu risc de toxicitate medulară. El, fără ajutorul soţiei, a răspuns: „am fost învăţător, dascăl la clasele primare“. Ţinându-l în continuare de mână, soţia îl sorbea din ochi. L-am simţit deschis spre conversaţie aşa că m-am îndepărtat de chestionarul medical. Am început pur şi simplu o discuţie prietenoasă. „Dascăl, ce frumos!“. „Da, dar au trecut multe primăveri de atunci. Altele erau vremurile! Am fost dascăl cu creta în mână, nu cu calculatorul pe genunchi“.

 Într-o clipă am zburat înapoi în timp. Eram şi eu elev, în uniformă, cu matricolă pe umăr şi chipiu pe capul cu părul tuns scurt-scurt. Din cauza tunsorii scurte tanti Cici, mătuşă mea, îmi spunea „Gulie“. Am fost şi eu elev cu creta în mână. Cu tabla neagră de sticlă pe care o ştergeam cu un burete greu de apă. Burete care, în situaţii critice, putea deveni o armă de război. Mirosea cam urât şi lasă pete mari de cretă pe uniforma închisă la culoare.

Mi-am amintit şi de învăţătoarea mea, tovarăşa Ionescu Valentina. Era o femeie destul de aprigă, totdeauna îmbrăcată sever, care ştia să stăpânească întreaga clasă. Ţin minte că elevii mai dificili erau disciplinaţi şi cu câte un „jap“ scurt cu rigla. Acum, o astfel de disciplină pare oribilă, pare un act vandalic, dar pe vremea aceea era regulă. Iar acum când mă uit înapoi îmi aminesc cu drag de acele clipe. Chiar şi de clipele în care am primit şi eu „jap“-ul scurt şi usturător. Mi-am amintit de ameninţarea „Spuse lui tovarăşa!!!! Spuse lui tovarăşşaaa!!!“ Nu era niciodată numai un „spuse“, erau două-trei incantaţii una după alta care să dea şi mai multă greutate ameninţării. Din cauză de „jap“, ameninţarea „spuse lui tovarăşa“ era foarte eficace.

Pentru că am avut câteva minute în plus, i-am povestit bătrânelului cum a fost pe vremea mea în şcoala primară. În România comunistă. Apoi l-am lăsat pe el să îmi povestească. Amintirile au început să curgă, bătrânelul a început să vorbească, iar cuvintele aveau pasiune, dragoste. Soţia îl sorbea din ochi, tăcută, parcă asistând la un miracol. Demenţa are şi ea slăbiciuni. Creierul are resurse neaşteptate. Iar dragostea poate trezi un creier anchilozat de demenţă.

Mi-a spus cu mândrie cum aproape toţi elevii lui au făcut facultate. Cum toţi au ajuns cineva. Toţi au crescut să fie oameni solizi, ca lumea. Cum a fost dascăl într-o localitate mică unde toată lumea îl cunoştea. Dar cum din păcate a tebuit să se mute „la oraş“ după ce a ieşit la pensie. Aici nu îl mai cunoaşte nimeni. Şi nici el nu mai cunoaşte pe nimeni – apoi a zâmbit stânjenit, aruncând o privire scurtă şi complice soţiei, privire prin care îşi recunoştea tacit slăbiciunea bolnavă a memoriei.

Şi eu i-am spus cum din clasă noastră aproape toţi am făcut facultate şi toţi am ajuns oameni că lumea. Toţi cei care au ajuns sub „jap“-ul tovarăşei Ionescu Valentina s-au îndreptat şi au făcut ceva în viaţă. Inclusiv subsemnatul. Bătrânelul a zâmbit. Conversaţia a continuat, domoală şi călduroasă, între mine şi bătrânelul devenit dintr-odată vorbăreţ. Mi-a spus cum şi-a iubit elevii cu toată inimă, şi pe cei buni şi pe cei mai puţin buni. Şi cum cea mai mare suferinţă era când se ajungea la absolvire, la despărţire. Suferinţa era amestecată cu bucuria faptului că noi copii veneau din urmă. Clasă care absolvea mergând spre alte aventuri în viaţă era înlocuită de o nouă clasă de pui de om, mici, înfricoşaţi, plini de viitor. 

Am încercat să-i traduc „spuse lui tovarăşa!!!“, dar nu am reuşit. Aşa ceva nu se poate traduce. Apoi i-am povestit cum acum câţiva ani, fiind deja stabilit în SUA, mă întorsesem acasă în vacanţă.  Eram în Colentina şi trăgeam după mine o valiză mare, mergând spre staţia de metrou de la Obor. Eram în drum spre gară, mergeam în Transilvania pentru câteva zile. În faţă mea, pe trotuar, o bătrânică un pic adusă de spate, cu basma pe cap. Am privit-o şi copilăria m-a izbit în ochi.

Am întrebat-o „Mă scuzaţi, nu cumva va numiţi Ionescu Valentina?“. Ea m-a privit vioi prin ochelari şi a răspuns: „Da, şi tu te numeşti Dan Popescu. Ai stat în bancă întâi, rândul de la fereastră“. Am lăsat valiză să se răstoarnă şi m-am aplecat să o iau în braţe. Era aşa de mică!!  Oare cum de ne speriam aşa la câte un „spuse lui tovarăşa!“. M-a întrebat de alţi colegi. Am fost uimit de cum îşi amintea de noi. Drăcuşorii de noi. „Ce mai ştii de cutare, dar de cutare?“ Carmen Georgescu, Mariana Dumitrache, Sorin Cristescu, Irina Schiopescu, Iuliana Nitescu etc. etc, îi ştia după nume şi locul din bancă. A trebuit să plec să nu pierd trenul. În drum spre metrou, trăgând de valiză, m-am tot întors cu capul privind umbră tovarăşei Ionescu Valentina cum se îndepărta mergând încet, cu păşi mici. Şi cu ea se îndepărta şi copilăria mea.

La sfârşitul vizitei bătrânelul şi soţia mi-au strâns mână cu căldură. Eu le-am sugerat să meargă într-un weekend în vizită în satul unde a fost dascăl. Să vadă ce îşi mai aminteşte. Să îşi stimuleze, să îşi zgândăre memoria.

La câteva săptămâni au venit pentru o nouă vizită la cabinet. Problema lui de sânge era ameliorată. După ce am teminat de discutat problemele medicale, i-am întrebat: „Altfel, ce mai e nou?“. Bătrânelului i s-au aprins ochii. Mi-a spus cu mândrie cum a fost înapoi în satul lui. Şi cum l-a recunoscut lumea pe stradă. Cum l-au îmbrăţişat, l-au invitat la ei acasă. Cum a revăzut generaţii şi generaţii de copii care i-au trecut prin mâini. Bătrânelul meu strălucea de satisfacţie. Şi vorbea. Iar soţia îl privea cu ochi umezi.

 L-am lăsat să vorbească fără să îl întrerup. Era atâta dragoste în cabinetul meu!

După ce au plecat a trebuit să îmi trag un pic sufletul. Oare ce o mai fi făcând tovarăşa Ionescu Valentina? M-am aşezat la birou, mi-am scos reţetarul şi, tacticos, încercând să scriu frumos, caligrafic, aşa cum îi plăcea tovarăşei Ionescu Valentina, mi-am scris o reţetă. Mi-am recomandat singur un „Spuse lui tovarăşa!. O data pe zi“. O excursie zilnică de câteva secunde în copilărie. Cred în puterea ei tămăduitoare.