Cu toate acestea, sistemul de învăţământ e considerat în România cam singura şansă de ascensiune socială, în condiţiile în care celelalte beneficii sociale nu par a avea un impact major asupra reducerii sărăciei. Nici salariaţii nu stau prea bine, mai mult de o treime, 1,8 milioane de persoane din România lucrează pe salariul minim[2], acesta fiind prea mic pentru a putea să îţi asiguri ceva mai mult decât supravieţuirea, adică un standard de viaţă decent.

Rezultatele sistemului de învăţământ sunt însă departe de a fi satisfăcătoare din punctul de vedere al facilitării accesului absolvenţilor la locuri de muncă decente într-o ţară cu o puternică inegalitate a veniturilor, aşa cum este România. Asta pentru că foarte multe persoane care ies din învăţământ au acces extrem de limitat la un loc de muncă decent. Iată câteva dintre datele care mă fac să afirm acest lucru[3]:

  •  Există o lipsă a competenţelor de bază în rândul absolvenţilor: aproximativ 4 din 10 elevi de 15 ani au rezultate sub nivelul 2 la PISA – citire, ştiinţe, matematică (media UE e de aproximativ 20%). Sub nivelul 2 e considerat echivalentul analfabetismului funcţional, iar aici vorbim doar de elevii de 15 ani, fără a-i lua în considerare pe cei care au abandonat şcoala înainte de a împlini 15 ani. În general, statutul socioeconomic al părinţilor are un rol major: aproape 60% dintre cei cu un statut socioeconomic scăzut nu au competenţe de bază. Aşadar, inegalităţile sunt mari: lipsa competenţelor de bază e de 3 ori mai probabilă la ultimii 25% comparativ cu primii 25% (împărţirea e după statutul socioeconomic al părinţilor). Rezilienţa e şi ea scăzută: doar 11% dintre elevii dezavantajaţi se află în primii 30% din punctul de vedere al rezultatelor la teste.
     
  • Inegalităţile în privinţa rezultatelor pe baza cărora se face repartizarea la liceu sunt mari. La testările naţionale din clasa a 8-a de anul trecut, 38% dintre elevii din rural au luat sub nota 5 faţă de 15% în mediul urban. Acest lucru generează diferenţe mari între licee şi chiar segregare socială (uneori şi etnică), adică licee care au preponderent elevi cu un statut socioeconomic ridicat, respectiv licee care au preponderent elevi cu statut socioeconomic scăzut. Primele sunt etichetate licee bune, ultimele sunt etichetate licee proaste. Aş vrea să văd un liceu etichetat bun, cu cei mai buni profesori, lucrând cu elevi din zone dezavantajate, iar dacă elevii vor avea rezultate bune, atunci am putea începe discuţia despre rolul real al şcolii în influenţarea rezultatelor şcolare. Momentan, şcoala doar întăreşte şi perpetuează inegalităţile existente în societate.
     
  • Rata de părăsire timpurie a şcolii e de aproximativ 18,5%, iar în rural e peste medie: 26,6%. E măsurată ca pondere a elevilor cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani care au maxim 8 clase. Existau pe hârtie nişte intenţii de proiecte destinate şcolilor defavorizate, inclusiv pentru atragerea de profesori calificaţi cărora să le ofere stimulente financiare – însă nu a fost implementate încă. În plus, suma nu e atât de mare încât profesorii să îşi dorească să facă naveta şi să lucreze la o şcoală dezavantajată, mai ales dacă sunt romi (nu am date, dar speculez că, pe lângă condiţiile dificile, există situaţii în care şi profesorii au prejudecăţi faţă de romi şi nu prea vor să lucreze în şcoli dezavantajate). Discuţiile publice mai des întâlnite sunt despre „necesitatea” oferirii unor salarii diferenţiate, în funcţie de performanţă. Performanţa însă se referă la concursuri şi olimpiade, în niciun caz la şcoli care de exemplu reuşesc să reducă abandonul şcolar, responsabilitate pe care şcolile rareori şi-o asumă, dând vina pe familie, migraţie, sărăcie ş.a. Cu alte cuvinte, tot elevii proveniţi din familiile cu statut social ridicat ar fi avantajaţi de un sistem de recompense pentru rezultate la olimpiade, pentru că în general ei participă.
     
  • O altă statistică care ar trebui să dea de gândit este următoarea: 77% dintre tinerii romi cu vârste cuprinse între 18-24 ani au abandonat şcoala şi aproximativ 64% dintre tinerii romi cu vârste între 16-24 ani nu sunt în sistemul educaţional sau altă formă de formare şi nici nu au loc de muncă (NEET). Nu sunt prea multe de comentat, cel mai probabil că în afară de sărăcie, prejudecăţile şi discriminarea romilor reprezintă factori suplimentari care explică abandonul şcolar şi excluderea lor socială.
     
  • Una dintre politicile educaţionale care ar avea şansă de reuşită în reducerea inegalităţilor de participare şi de rezultate în educaţie, este finanţarea suplimentară de către stat a educaţiei preşcolare şi primare. Elevii săraci au şanse mari să dobândească abilităţi valorizate de şcoală în primii ani de educaţie instituţionalizată şi astfel să se descurce mai bine la următoarele nivele ale învăţământului. Însă nu excelăm nici la capitolul educaţie timpurie, de exemplu, participarea la grădiniţă a copiilor de 4-5 ani e sub media UE: 87% vs. 95%, iar la copii romi e 38%. Finanţarea e extrem de problematică în sensul în care e inegal distribuită. Pe lângă faptul că educaţia „beneficiază” de cea mai mică finanţare ca procent din PIB (3,1% în 2015 şi 3,7 în 2016), banii sunt distribuiţi în defavoarea nivelelor inferioare ale învăţământului, iar salariile în învăţământul primar nu sunt nici ele atractive pentru cadre didactice bine pregătite. Iată cum arată cheltuielile per elev/student: învăţământ primar şi gimnazial - 1866 euro; învăţământ liceal şi post-liceal - 2328 euro; facultate, master, doctorat (media) - 4180 euro. Mai mult, nu există programe de direcţionare a resurselor suplimentare către şcolile defavorizate, iar familiile copiilor cheltuie 39% din cât cheltuie guvernul pentru educaţie (apropo de educaţia gratuită).

Între timp, în contextul evaluărilor din această perioadă, dezbaterile se concentrează pe ce perle au mai scos absolvenţii de la evaluările naţionale şi bacalaureat, sau pe cum nu e corect ca un elev de la o şcoală din rural să ia locul unuia din urban care deşi are note mai mici in clasele V-VIII („ştim cu toţii că un 8 in urban e mai bun decât un 10 în rural”). Ascunzându-se sub iluzia meritocraţiei potrivit căreia rezultatele sunt determinate de munca depusă şi talent, cazurile din presă ilustrează „nedreptăţile” la care sunt supuşi unii elevi care deşi au învăţat de 10, nu au luat 10 şi nu vor mai intra la cel mai „tare” liceu. În realitate, şcoala, aşa cum e organizată în prezent, favorizează de la primul contact elevii cu statut socioeconomic ridicat şi îi face pe ceilalţi să accepte ierarhia ca fiind naturală, bazată pe merit. Din acest motiv, nimeni nu contestă selecţia socială care se realizează în clasa a VIII-a şi care îi dezavantajează profund pe cei mai săraci (explicaţia e că într-o clasă mixtă din punct de vedere socioeconomic, elevii săraci dobândesc mai multe abilităţi decât în cele segregate, fără ca cei bogaţi să aibă de suferit). Reforme se vor mai face, chiar acum se pregăteşte o nouă lege a educaţiei[4], însă schimbările sunt improbabile în condiţiile în care sistemul de învăţământ se raportează la rezultatele pe care le produce în termeni de „eşec individual sau familial al elevilor”.

Articol apărut şi pe Critic Atac.


[1] Detalii aici
[2] Detalii aici
[3] Datele sunt din Monitorul Educaţiei şi Formării (2017), accesibil aici
[4] Detalii aici