Scos în faţă la „Cântarea României“ pentru că „era frumuşel“ ca pionier
0
Actorul Florian Ghimpu povesteşte că în copilărie, la serbări, era chemat în faţă cu vioara, chiar dacă alţii erau mai talentaţi, pentru că „era blond, cu ochi albaştri“ şi arăta bine în uniforma cu cravată roşie.
Este leul Alex (fugărit prin Europa), ştrumful Patrick, gata mereu să intre în încurcături, dar mai ales cea mai cunoscută maşinuţă roşie de curse din lume, iar cuvintele sale „Viteză. Eu sunt viteză" au fost repetate de mii de copii care au văzut o dată sau (mult mai probabil) de câteva zeci de ori aventurile lui Fulger McQueen.
Este produsul noii şcoli de actorie româneşti, contestată de unii, dar care îşi demonstrează eficienţa la festivalurile internaţionale de film şi în tot mai numeroasele producţii hollywoodiene care se turnează în România. Chiar dacă şi-a construit cariera în domeniul dublării filmelor pentru copii, nu crede că procedeul ar fi potrivit, la noi, şi în cazul producţiilor „pentru oameni mari".
„Weekend Adevărul": Sunteţi născut în iunie '77, la Piteşti. Copilăria a coincis, practic, cu ultimii ani de aşa-zisă prosperitate comunistă...
Florian Ghimpu: Cred că prosperitatea aceea a însemnat pentru noi reuşita tatălui meu de a obţine un apartament în care am stat, practic, până în 2000. Ţin minte şi acum cum am mers cu ai mei de mână de la vechiul apartament, cu două camere, de 40 de metri pătraţi, în care stăteam înghesuiţi... Ne-au luat şi pe mine, şi pe sora mea, care era cu trei ani mai mare, şi ne-au dus să ne arate blocul unde urma să locuim, într-un apartament „mare", de trei camere. Era un bloc aflat încă în construcţie, dar mi s-a părut ceva extraordinar. Alte semne de prosperitate nu-mi amintesc. În schimb, ţin minte cozile! Ţin minte perfect ce îmbulzeală era la cozile la portocale...
Pionierul Ghimpu Florian
Aţi „făcut" şi dumneavoastră cozi...?
Cum să nu! În plus, chiar alături de noi era o fabrică de lapte, care avea şi un mic magazin... Se puneau sacoşele de la patru-cinci dimineaţa, aşa că, atunci când ai mei aveau treabă, mă trezeau şi la ora şase eram cu punga, pregătit să cumpăr iaurt, lapte... Vă mai amintiţi borcanele de iaurt, cu capace din staniol pe deasupra? Eu stăteam la coadă pentru ele. Am prins şi pâinea pe cartelă şi alte semne de „prosperitate"...
Care erau jocurile copilăriei?
Aceleaşi ca peste tot, în perioada aceea. Erau cornetele care se trăgeau pe ţeavă, caietele cu coperte din vinilin, în care îndesam cartonaşe, de fapt era faţa colorată a cutiilor de chibrituri pe care o decupam. Aveam adevărate colecţii, le strângeam, făceam schimb... La fel şi cu surprizele de la gumă! Prin faţa blocului meu treceau tirurile conduse de şoferi turci. Iar noi, copiii, le strigam şoferilor: „Gumi, gumi!". Iar şoferii aceştia turci ştiau că urmau să treacă pe acolo şi ne aruncau gumă, aşa, din mersul camionului! Jucam fotbal, ca toată lumea, dar aveam şi o adevărată pasiune să sărim în curtea fabricii de lapte, ca să mâncăm mere verzi. Şi ne alerga paznicul, aşa că toată treaba chiar era un sport: plăcut, pentru noi, că ne distram pe seama lui, mai puţin plăcut, pentru el, că nu-şi făcea decât treaba! Şi tot în apropiere mai era o fabrică de „Muncă şi artă", unde lucrau persoanele cu dizabilităţi. Făceau tot felul de chestii din carton: perii, cutii... Intram acolo, în fabrică, şi luam de acolo ce ne trebuia: ţevi din carton şamd. Şi acolo paznicul ne alerga corespunzător...
La ce desene animate vă uitaţi?
Mă uitam, la fel ca toţi copiii, la tot ce se difuza atunci în materie de desene animate, pentru că nu era prea mult. Mă uitam la Mihaela, la Lolek şi Bolek, la ora de desene care se difuza sâmbătă după-amiază la TVR... Dar cred că preferatele mele erau, în perioada aceea, desenele ruseşti pe care le vedeam la bulgari (râde): „Nu zaieţ, nu pagadi!".
„Eram plăcut de fete"
Cum a fost intrarea la şcoală? Şi acum ne pregătim de începutul anului şcolar, iar părinţii par să acorde mai multă importanţă decât oricând acestei etape din viaţa copiilor lor...
Nimic deosebit. Atitudinea alor mei faţă de mine şi faţă de şcoala mea a fost simplă şi, din punctul meu de vedere, genială: „Faci şcoală cum vrei. Dacă înveţi, poţi ajunge să ai o meserie bună; dacă nu, nicio problemă, tată! Vii cu mine la şantier să baţi cuie". N-a existat nebunia asta cu flori, cadouri... Bine, poate că o fi dus mama flori la un moment dat, dar nu ţin minte să fi fost ceva extraordinar... Am o singură poză din clasa I, în bancă... Deşi... La grădiniţă îmi amintesc că am fost privilegiat pentru că eram mic, frumuşel, blond, cu ochi albaştri... Aşa că eram plăcut de fete, inclusiv de nepoata directoarei... Ai mei se obişnuiseră cumva ca eu să fiu în centrul atenţiei, dar fără ca ei să facă nimic. Şi eu voi încerca să adopt atitudinea alor mei, acum, că Maria (n.r. - fetiţa actorului) va intra la şcoală. O voi duce, se va împrieteni cu alţi copii, dar nu voi face din asta ceva extraordinar.
Florian (dreapta, jos) şi colegii de la fotbal
Apropo de ceremonii, aţi prins vreuna din „grandioasele" serbări comuniste?
„Cântarea României", desigur! Mai ales că eram unul din acei copii care arătau bine îmbrăcaţi în uniforma de pionier. În plus, eram şi la Şcoala de Muzică, am făcut vioară timp de şase ani! Participam cu orchestra oraşului Piteşti, orchestra pionierilor din oraş, şi eram scos în faţă tot timpul, din acelaşi motiv. Chiar dacă nu eram printre cei mai buni la vioară! „Nu contează, dă-i cu arcuşul, vino în faţa camerei!". Sora mea era chemată şi la paradele de pe stadion, la demonstraţiile acelea cu cercuri, cu mingi, cu flori... Nu ţin minte să mă fi încercat o revoltă faţă de această situaţie, o luam ca atare, dar ţin minte şi că ne era foame, ne era sete, stăteam cu orele acolo şi nu avea nimeni grijă de noi.
La momentul decembrie '89 eraţi încă elev de şcoală generală...
Da, aveam vreo 12 ani şi ţin minte că mama asculta „Europa Liberă" la un radio din acela lung, cred că se numea „Jupiter" sau „Venus"... Asculta încet şi, de câteva ori, după ce începuse deja la Timişoara toată nebunia, am văzut-o ieşind din dormitor plângând. Tata era, în schimb, activist în Partidul Comunist şi nu era de acord cu ce se-ntâmpla la Timişoara. Iar când a fugit Ceauşescu, pe 22 decembrie, mama era fericită. Noi eram în curăţenia de Crăciun, mai erau de bătut covoare, ştiţi cum era, numai că mama a spus deodată: „Stop!". Se oprise emisia la TVR, era mira aceea cu „Revizie Tehnică", iar mama ne-a pus să păzim televizorul până vedeam ce se-ntâmplă. Apoi, sora mea s-a dus la o manifestaţie în centrul oraşului - a fost Revoluţie şi la Piteşti! (râde) - în timp ce tata a fost dărâmat, era convins că va fi mai rău. Mai ştiu că vecinii şi-au pus banderole, se verificau maşinile care treceau pe acolo...
Liceul?
Tot la Piteşti, destul de aproape de casă... De altfel, şcoala generală fusese la 70 de metri de casă, la colţul străzii, în timp ce liceul era la 10 minute de mers pe jos, în cealaltă direcţie. Era un liceu foarte bun, al doilea din oraş la momentul acela, „Alexandru Odobescu", cu profil real: informatică, matematică, fizică.
Eraţi atras de matematică?
Fusesem elev premiant. În clasele I-VIII luasem de şase ori premiul întâi şi de două ori premiul doi. Fusesem şi comandant de grupă, de detaşament, cum era pe atunci cu elevii buni la învăţătură. În liceu, însă, am avut o cădere. Erau colegi noi, o altă atitudine faţă de şcoală... Dintr-o dată, din primul din clasă, am ajuns la mijloc. Era şi un liceu foarte bun şi am avut supriza să descopăr că erau copii care ştiau mai bine decât mine şi matematica, şi fizica... N-aş putea spune că exista şi o competiţie prea dură, pentru că ne-am împrietenit cu toţii destul de repede. Iar acolo mi-am descoperit, practic, latura artistică.
Şi-a „făcut" trupă în liceu
Cum s-a-ntâmplat?
Eu de prin clasa a VII-a m-am hotărât că vreau să fiu actor. Bine, în copilărie mai vizasem şi alte profesii. Am vrut să fiu mai întâi bucătar, apoi pompier, poliţist, inginer auto, tot felul de lucruri... Dar în liceu am început prima dată să doresc să fac muzică, mi-am şi făcut o trupă, în 1994, cu care am şi cântat, până în 1998. Se numea „For You" (zâmbeşte). Trăgeam demo-uri, mergeam cu ele la posturi de radio, inclusiv în Bucureşti, la Radio „Contact", la Radio „Delta", la „21", la toate radiourile care erau atunci la modă. Am cântat prin ţară, am intrat şi în diverse topuri româneşti... Toate astea, cu efortul, dar şi cu finanţele proprii, ale mele şi ale celorlalţi doi membri (liceeni) ai trupei.
Florian Ghimpu în timpul primului său spectacol, la 6 ani
Probabil că n-a fost foarte uşor...
N-a fost! Ai mei sunt oameni simpli, au opt clase, tata a plecat de-acasă la 16 ani şi a muncit în toată ţara, mama nu a putut merge la studii - voia să se facă pictoriţă - tot din cauza lipsei banilor... M-au ajutat cât au putut, dar nu era prea mult. Şi am cântat, chiar cu un oarecare succes, până când am intrat la facultate. Dar cum m-am decis definitiv să merg pe drumul ăsta: când a făcut liceul 75 de ani, am scris împreună cu o colegă de clasă o parodie după „Cenuşăreasa", în limba engleză. Şi, împreună cu un actor de la Teatrul „Alexandru Davila", din Piteşti, am şi pus-o în scenă. Eu am fost prinţul, normal! (râde) Iar piesa a avut un succes impresionant la Gala Liceului, ceea ce m-a determinat să mă gândesc serios la admiterea de la Teatru.
Admiterea la Teatru i-a surprins pe toţi
Aţi făcut şi pregătiri speciale?
Foarte puţin. De altfel, toată lumea s-a mirat cum de am intrat. M-am pregătit mai mult singur. Doar că m-am văzut de patru ori cu Mircea Gheorghiu, un asistent la ATF care acum este profesor la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică. El stătea însă pe timp de vară la Galaţi, aşa că a trebuit să mă duc acolo, ca să mă vadă. Cum ai mei erau din Vrancea, iar Vrancea e mai aproape de Galaţi decât Piteştiul, strategia a fost aşa: imediat după Bacalaureat m-am dus în Vrancea, la ţară. Când aveam întâlnire cu Mircea, la Galaţi, plecam de seara în Focşani, la nişte rude, a doua zi mă trezeam la ora 4, pentru că la 5 şi jumătate luam rata, la ora 9 eram în Galaţi, la 9 şi jumătate intram la Mircea, trei ore dura pregătirea, până la ora 12 şi jumătate, la ora 1 după-amiaza aveam rata înapoi, spre Focşani, ajungeam pe la ora 4 după-masa, iar la 4 şi jumătate aveam rata către Vrancea... Şi asta am făcut de patru ori. Între timp, repetam singur. Intram în beciul casei şi încercam singur să învăţ textul, să-i găsesc adevărul, să transmit mesajul, să am un gând, să am un motiv... Iar la ultima întâlnire cu Mircea l-am întrebat ce şanse am. El mi-a răspuns sincer: „Nu ai şanse!". OK! Nicio problemă! Nu m-am lăsat descurajat. A venit momentul să depun dosarul. Ai mei mi-au dat toţi banii de care dispuneau, 60.000 de lei. Iar când m-am dus la facultate, constat că taxa era de 75.000 de lei. În momentul acela m-am dezarmat. M-am gândit că nu am altă soluţie decât să plec înapoi, acasă, în Piteşti. Numai că sora mea, care era deja studentă aici, a zis: „Nu există aşa-ceva!". Şi, cum-necum, nu ştiu de unde, s-a împrumutat de 15.000 de lei, sumă care nu era tocmai mică în momentul acela. Aia a fost ultima piedică. M-am înscris, am dat examenul şi am intrat. Din prima.
Direct în clasa Olgăi Tudorache... Ce curs vă plăcea cel mai mult?
Cursurile de actorie, dar şi cele de canto, pentru că îmi plăcea să şi cânt. Dar, una peste alta, primii doi ani nu au fost exact ce aşteptasem. Dar, din anul III, iar meritul îi aparţine doamnei profesoare Adriana Popovici, care a venit la curs cu o metodă de predare pe care o înţelegeam perfect, am început cu adevărat să mă implic. Atunci am început să mă găsesc, pentru că asta contează cu adevărat la un student la Actorie, să se găsească, să poată să scobească în el şi să scoată din el istoria personală atunci când joacă un rol, când îl construieşte... Or, metoda doamnei Popovici presupunea să îţi foloseşti creierul. Te obliga să gândeşti, să analizezi, să studiezi personajul, şi abia după aceea să încerci să îl joci. Din acel moment am şi început să fiu mai văzut şi să fiu mai apreciat.
"Se puneau sacoşele de la patru-cinci dimineaţa (...). Vă mai amintiţi borcanele de iaurt? Eu stăteam la coadă pentru ele.''
"În clasele I-VIII luasem de şase ori premiul I şi de două ori premiul II (...). În liceu, însă, am avut o cădere. Dintr-o dată, din primul în clasă, am ajuns la mijloc.''
„Nu cred că trebuie să ajungem la dublarea filmelor"
„Weekend Adevărul": Facultatea s-a încheiat şi...
Florian Ghimpu: Am refuzat să mă închid într-un teatru. Sigur că m-am dus la preselecţii la „Nottara", la „Naţional", la „Comedie"... Dar niciodată n-am găsit destule motive ca să rămân. Plecam după un timp. Şi erau şi castingurile care puteau dura de la trei-patru, până la cinci-şase ore... Nu-mi plăcea nici ideea de a rămâne într-un teatru, pentru un salariu foarte mic (drept-nedrept, e altă discuţie), iar asta să nu-mi mai dea voie să fac şi altceva... Să am o familie, să pot trăi decent... Şi aşa am intrat în lumea publicităţii. Un timp, am fost foarte activ în zona prezentării de evenimente. Între timp am descoperit că îmi place mai mult filmul, apoi m-am aruncat şi în nebunia cu studioul, iar lucrurile au început să se lege, din rol în rol...
Anul I de facultate
Citeşte poveşti în fiecare seară
Mariei îi citiţi poveşti?
I-am citit, dar, inevitabil, ajungeam să joc personajele... Şi, uşor-uşor, asta (cum mă prostesc eu) a început s-o intereseze mai mult decât povestea în sine. Şi am ajuns să inventăm poveşti. Îmi cerea direct personaje: „În seara asta vreau trei prinţi, două prinţese şi-un moş". Şi aşa am ajuns, de o perioadă destul de lungă, să inventez poveşti aproape în fiecare seară. Iar Maria are criterii de apreciere foarte precise: „Tati, să fie haioase!". Categoric, aşa. Au fost seri în care încercam să strecor şi câte o „morală": că nu e bine să fie mândră, că nu e bine să fie egoistă, că e bine să asculte pe mami, pe tati, să fie cuminte... Că nu e bine să zică „Nu!" din prima, ci e mai bine să întrebe, şi abia după ce înţelege să vină cu argumente... Numai că a făcut imediat legătura cu ce i se întâmplase ei şi a trebuit să găsesc pe loc şi finalul fericit, ca să doarmă bine copilul... Acum suntem la număr de pagini. Citim în fiecare seară câte trei-patru pagini şi avem tot felul de jocuri: când mă atinge, mă opresc. Când îmi dă semnalul, vorbesc cu o voce specială şamd. Suntem interactivi (râde).
Maria vă recunoaşte în filme, când vă aude?
Nu numai pe mine. Are o ureche foarte bine formată, extraordinară. Ştie care actor în ce personaj joacă, îi cunoaşte pe toţi. Mă surprinde şi pe mine cum îi recunoaşte. Şi eu, cât de experimentat sunt, uneori nu-mi dau seama la fel de repede ca ea: „Tati, este cel care a făcut şi aia...!". Şi nu se înşală niciodată...! Iar copiii din generaţia asta sunt atât de talentaţi! Şi de surprinzători! Eram în parc cu Maria şi cu părinţii colegilor ei de grădiniţă şi, la un moment dat, copiii au început să se ciondănească. Iar noi, adulţii, am decis atunci: „Facem şedinţă!". I-am chemat pe toţi şi am început să le spunem că nu-i frumos, că-s prieteni, că „trebuie să fiţi buni unii cu alţii, să vă înţelegeţi...!". Pleacă ei, mai puţin o fetiţă, prietena Mariei: „Aşa suntem noi, copiii, nu înţelegem niciodată...".
Mai ales că v-aţi făcut o carieră de succes din asta, risc să vă întreb: ce credeţi despre dublarea filmelor?
Este foarte simplu, de fapt: sunt pentru dublarea filmelor şi a serialelor pentru copii. La cinema, dar şi pe DVD, acasă, ai opţiunea să alegi fie varianta de sunet originală, fie cea dublată. Companiile de cablu pot include şi ele, pentru abonaţi, această opţiune. Şi fiecare poate alege. Cei mai mulţi părinţi (inclusiv eu) preferă să-i ducă pe copii la varianta dublată, pentru că nu mai sunt obligaţi să şuşotească, peste umărul copilului, tot filmul. Iar copiii înţeleg singuri ce se întâmplă. Sigur că la televizor există şi canale care nu dublează bine producţiile pentru copii. Nu vreau să dau nume, nu vreau să intru în polemică, dar cred că lumea asociază dublajul cu acele canale, cu producţiile făcute în alte oraşe. Orice părinte care şi-a dus copilul la cinema, la un film dublat, cred că a ieşit mulţumit de acolo. Nu cred că în următorii 10 ani vom ajunge la dublarea filmelor „de oameni mari". Şi nici nu cred că trebuie.
Cum priviţi filmele de televiziune care se produc la noi, inclusiv telenovelele...?
Cred că fiecare trebuie să-şi asume responsabil opţiunile şi motivaţiile. Unii poate o fac pentru bani, alţii pentru că vor să fie vedete, să fie căutaţi de tabloide... Dar şi actorii mari fac telenovele. A făcut-o Dinică, o face Marin Moraru... Nu cred că e ceva prost, rău, necivilizat, anti-meserie, antitalent... Ţine pur şi simplu de decizia fiecăruia. Şi eu am fost chemat pentru nişte producţii, dar în perioada respectivă lucram mult cu Castel Film pentru filme americane şi pur şi simplu nu m-a interesat. Asta nu înseamnă că cei care au făcut telenovele la Pro TV au greşit. A fost alegerea lor. La fel, actorul care a stat în teatru, cât timp eu am făcut altceva, se va purta mult mai bine ca mine în faţa sălii, va avea un repertoriu de roluri bogat... Fiecare îşi poate alege
drumul.
„Avem actori tineri foarte buni"
Ce le-aţi răspunde celor care consideră că nivelul şcolii de teatru de la noi a scăzut, că avem prea multe astfel de şcoli şi prea mulţi studenţi?
Când am intrat eu în ATF, în 1996, am fost, la admitere, 6 pe loc, iar în tot anul - 30. Mulţi, faţă de 8-10 studenţi, câţi fuseseră admişi în anii dinainte. Dar cred că nu e vorba de proastă calitate a şcolii. În plus, piaţa s-a schimbat, mulţi oameni care nu au studii în domeniu ştiu ce e aia o cameră şi filmează videoclipuri. Sunt oameni care învaţă singuri programe de montaj şi editează foarte bine. Şi chiar dacă sunt mulţi studenţi la Actorie, aceştia au şi alte oportunităţi... Uneori, şi eu chem la mine la studio 80 de actori şi aleg doar 6. Dar e vorba de a-i alege pe cei mai buni pentru rolurile pe care le am eu disponibile. Iar celor care se plâng de „produsul prost" al şcolii de teatru le-aş răspunde: comparând cu ce? Cu filmele lui Spielberg, cu Andrei Blaier, cu Dinică sau cu ce? Cred, de fapt, că avem actori foarte tineri, foarte buni: Mimi Brănescu, colegul meu de clasă, Mirela Oprişor...
„Fulger“, maşina din „Cars“ căreia tatăl Mariei i-a împrumutat vocea Fotografii: arhivă personală
Profitând că aţi lucrat şi în producţii internaţionale, găsiţi că şcoala noastră e foarte diferită de „a lor"?
Tocmai pentru că am lucrat la cadru cu alţi români şi cu „ceilalţi", de la Hollywood, aş spune că se vede că avem o şcoală bună în continuare. Am văzut recent un film în care juca un tânăr şi cunoscut actor britanic şi sunt sigur că măcar zece dintre tinerii actori români pe care-i ştiu eu ar fi fost mai buni în personaj. Mai cinstiţi cu personajul. Avem o şcoală bună, dar putem să reluăm discuţia: bună pentru ce?
"Acum, eu cu Maria (n.r. - fiica actorului) suntem la număr de pagini. Citim în fiecare seară câte trei-patru şi avem tot felul de jocuri. Când îmi dă semnalul, vorbesc cu o voce specială (...) Suntem interactivi!''
"Celor care se plâng de «produsul prost» al şcolii de teatru le-aş răspunde: comparând cu ce? Cu filmele lui Spielberg, cu Andrei Blaier, cu Dinică sau cu ce? Cred, de fapt, că avem actori foarte tineri, foarte buni.''
"Am refuzat să mă închid într-un teatru. (...) Nu-mi plăcea ideea de a rămâne într-un teatru, pentru un salariu foarte mic, iar asta să nu-mi mai dea voie să fac şi altceva.''
"Copiii din generaţia asta sunt atât de talentaţi! Şi de surprinzători!''
CV
- Specialist în dublaje
- Numele: Florian Ghimpu
- Data şi locul naşterii: 7 iunie 1977, Piteşti
- Starea civilă: divorţat, o fetiţă (Sara Maria, 6 ani)
- Studiile şi cariera:
- 2001: Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale", clasa Olga Tudorache
- 2002-prezent: Ager Film, actor şi regizor de dublaj
- Peste 30 de roluri de dublaj, între care Fulger McQueen („Cars" / „Maşini"); Mike Wazwaski („Monsters Inc." / „Compania Monştrilor"); Linguini („Ratatouille"); Alex („Madagascar"); robotul Wall-E („Wall-E"); Patrick („Ştrumfii")
- Regie dublaj: „Pisicile aristocrate"; „101 Dalmaţieni 1, 2"; „Shrek III"; „Toy Story", „Toy Story 2"; „Dumbo"; „Coraline"; „Winnie de Pluş"
- Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
