Schimbare de dragul schimbării sau pentru că ne pasă de generaţiile viitoare?

FOTO Shutterstock

Abordarea schimbărilor în paradigma lumânării care, e adevărat, îti luminează calea, dar numai pe o distanţă foarte mică fără a-ţi permite să vezi drumul, nu este cea mai potrivită pentru un sistem care are nevoie de transformări radicale.

Ne apropiem cu paşi repezi de sfârşitul anului 2013 şi, trebuie să recunosc, mi-ar fi plăcut să aud, să citesc, să particip la o dezbatere despre ce s-a întâmplat în sistemul de educaţie în acest an. Nu, nu am avut parte de aşa ceva... Totuşi, sfârşitului anului 2013 ne-a adus altceva. Ne-a adus o ordonanţă de urgenţă care anunţă o nouă serie de schimbări ale legii educaţiei pentru 2014. Cu tot respectul pentru cei care conduc sistemul de educaţie, aş vrea să fac câteva observaţii.

Educaţia este un serviciu de care trebuie să beneficieze toşi copiii din ţara noastră. Şi dacă e aşa, schimbările care se propun ar trebui să fie supuse dezbaterilor publice, astfel încât cele mai bune şi competente propuneri să poată fi analizate şi  incluse în textul legislativ.

Politicile şi schimbările din educaţie trebuie să fie urmarea unei strategii pe termen mediu şi lung, cu paşi clari, predictibili care să dea încredere celor care le implementează. Abordarea schimbărilor în paradigma lumânării care, e adevărat, îţi luminează calea, dar numai pe o distanţă foarte mică fără a-ţi permite să vezi drumul, nu este cea mai potrivită pentru un sistem care are nevoie de transformări radicale. Pentru a realiza aceste transformări avem nevoie de o perspectivă care să ne inspire încredere, să ne dea curajul şi hotărârea de a fi parte a acestui proces. Nimic din toate acestea nu se regăseşte în schimbările browniene anunţate după niciun calendar şi fără a fi parte a unei abordări coerente şi consistente.

Avem schimbări în legea educaţiei fără a şti cum anume s-a ajuns la ele, care sunt datele şi evidenţele care au condus la aceste decizii şi, nu în ultimul rând, de ce sunt ele necesare. O astfel de abordare comportă câteva riscuri care pot face ca rezultatele să fie serios afectate pentru că:

• cei care trebuie să implementeze schimbările (şi mă refer în primul rând la profesori) le percep ca fiind reacţii la ceea ce guvernarea anterioară a dorit să facă (mai clar, se plătesc poliţele) şi, prin urmare, nu au încredere în efectele lor asupra copiilor şi nu sunt convinşi de durata acestora.  
• o eventuală schimbare managerială sau politică la nivelul ministerului va conduce la schimbarea schimbării...şi nu facem altceva decât să ne învârtim într-un cerc vicios şi extrem de dăunător pentru copii şi pentru noi toţi.  
• neimplicarea şi, prin urmare, lipsa aportului experţilor profesionişti şi obiectivi din societatea civilă la transformarea şi îmbunătăţirea sistemului de educaţie conduce la o abordare în principal politică a schimbărilor care sporeşte şi mai mult gradul de incertitudine şi nesiguranţă al oricărui demers.

Din păcate, nimic din ce am enunţat mai sus nu mai poate fi schimbat. Etapele s-au consumat deja şi din 2014 vom avea în lege schimbările anunţate. Un lucru totuşi putem şi trebuie să-l facem, şi anume să reflectăm şi să analizăm cu atenţie la schimbările propuse pentru a vedea cum putem ajunge la un beneficiu maxim pentru copii.

Astfel, o primă schimbare se referă la învăţământul obligatoriu de 11 ani. Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este legat de cum anume definim învăţământul obligatoriu. Învăţământul obligatoriu nu înseamnă în primul rând că elevul trebuie să meargă la şcoală 11 ani (deşi aceasta este percepţia majorităţii), ci că există anumite cunoştinţe şi competenţe care trebuie în mod obligatoriu să le aibă fiecare elev după acei ani. Pot fi 9, pot fi 10, pot fi 11 ani de învăţământ obligatoriu! Important este nu numărul anilor, ci care sunt acele cunoştinţe şi competenţe pe care dorim să le aibă, atenţie, fiecare copil din ţara noastră şi cum anume ne asigurăm că în perioada învăţământului obligatoriu acest lucru se întâmplă. Aceste cunoştinţe şi competenţe trebuie mai întâi stabilite, apoi profesorii trebuie conştientizaţi, formaţi şi ajutaţi să înţeleagă că pe parcursul învăţământului obligatoriu acestea trebuie dobândite de către fiecare copil. În caz contrar, putem face învăţământul obligatoriu şi de 12 sau 15 ani, rezultatele elevilor noştri vor fi aceleaşi.

Nu numărul anilor de învăţământ obligatoriu schimbă calitatea acestuia, ci cât de mult se învaţă în anii respectivi!

O altă schimbare se referă la evaluarea elevilor după modelul testelor PISA începând cu anul 2019 în loc de 2016, aşa cum prevedea legea educaţiei. Personal, cred că acest mod de evaluare ar fi trebuit să fie introdus în sistem cu mult timp în urmă iar amânarea nu face altceva decât să accentueze şi mai mult decalajul dintre elevii noştri şi cei din alte state. Nu ştiu de ce a fost ales anul 2019 pentru a marca începutul schimbăriii modului de evaluare a elevilor şi nu sunt convinsă că atunci profesorii noştri vor fi în stare să realizeze o astfel de evaluare. Din discuţiile cu profesorii rezultă că ei nu doresc acest tip de evaluare din cel puţin două motive:

• nu au înţeles care este esenţa ei, de ce este mai bună evaluarea PISA decât evaluările pe care le facem noi prin examene sau prin notarea de la clasă  
• cunoştinţele pe care ei le predau la fiecare obiect nu sunt corelate cu ce se predă la alte discipline ceea ce face ca evaluarea transdisciplinară să fie serios afectată. Altfel spus, această evaluare trebuie corelată cu planurile de învăţămânnt şi cu curriculumul specific fiecărie clase.

Aş fi fost mult mai încrezătoare în această schimbare dacă în locul anului 2019 ca an al începerii aplicării evaluării după modelul PISA, aş fi văzut o agendă coerentă de informare şi conştientizare a profesorilor şi a părinţilor cu privire la nevoia şi beneficiile unei astfel de evaluări şi apoi un program serios de formare a profesorilor în acest sens. Ca să-i evaluăm pe elevi după modelul PISA trebuie să ne asigurăm că aceştia înţeleg şi învaţă la fiecare oră de clasă. Acesta este unul dintre primele lucruri pe care profesorii noştri trebuie să-l înţeleagă şi să-l accepte. Cu alte cuvinte, predarea are sens doar dacă elevii învaţă! Faptul că peste 45% dintre elevii români sunt analfabeţi funcţionali ne spune clar că ei nu înţeleg ce li se predă şi deci, nu învaţă. Profesorii trebuie să înveţe să predea astfel încât toţi copiii să înţeleagă şi să înveţe, cel puţin în învăţământul obligatoriu. Ca acest lucru să se întâmple ei, profesorii, trebuie să ştie ce înseamnă strategiile de literaţie (literacy în limba engleză), subiect aflat pe agenda UE şi a sistemelor educaţionale din întreaga lume. În România subiectul este neatins!  Teama mea este că vom pierde încă 5 ani până când, eventual, vom ajunge să jucăm după aceleaşi reguli, ca şi celelalte sisteme europene, în ceea ce priveşte evaluarea elevilor. În tot acest timp vor fi alte cicluri de evaluare PISA, cicluri la care elevii noştri au toate şansele să se plaseze pe aceleaşi ultime locuri la nivel european şi internaţional şi, poate mai grav, vor rămâne în continuare pe aceleaşi ultime locuri atunci când vor aplica pentru un serviciu în viaţa reală.

O schimbare mult aşteptată este cea legată de continuarea studiilor la liceu. Acum, indiferent de media de admitere (calculată ca urmare a evaluării naţionale şi a medilor din timpul anilor de gimnaziu) calculatorul îl plasează pe elev la un liceu. Se propune ca intrarea la liceu să fie condiţionată de cel puţin media cinci la admitere. Aici avem o întreagă discuţie despre cum se face notarea elevilor, faptul că nu avem standarde naţionale de evaluare şi că notele obţinute la şcoli diferite reflectă niveluri diferite de cunoştinţe şi multe altele. Dar, las acest subiect şi mă îndrept către copiii care nu vor merge la liceu. Locul lor, spune ordonanţa, şi sunt de acord, ar trebui să fie în învăţământul profesional. Şi aici intrăm într-o altă gaură neagră a sistemului. Spun acest lucru pentru că, înainte de a-i trimite pe aceşti copii în această formă de învăţământ, foarte necesară într-o societate normală, ar trebui să facem alte câteva lucruri:

• Reconsiderarea conceptului de învăţământ profesional, mai întâi în rândul profesorilor şi apoi la nivelul întregii societăţi. În mentalitatea noastră învăţământul profesional este pentru cei care sunt mai puţin dotaţi intelectual, pentru elevii care nu sunt buni la altceva, iar profesorii care predau la aceste clase sunt percepuţi a fi mai puţin pregătiţi şi cu mai puţine merite decât cei care predau la şcolile de elită. Cu toţii suntem conştienţi că avem nevoie de meseriaşi buni în domenii în care nu este absolut necesar să fii absolvent de liceu, de persoane care să ştie să scrie şi să vorbească corect limba română, să fie creativi şi inventivi în ceea ce fac. Cu toate acestea, atunci când ne referim la învăţământul profesional, dovedim o oarecare desconsiderare sau cel puţin o lipsă de apreciere a acestuia.  
• Regândirea ofertelor educaţionale ale şcolilor în funcţie de ceea ce cere piaţa muncii. Acest lucru nu este uşor deloc din cel puţin două motive. Mai întâi, luăm în considerare lipsa resursei umane care să-i pregătească pe copii pentru o piaţă a muncii impredictibilă şi în continuă schimbare. În al doilea rând, infrastructura şcolară este una depăşită fizic şi moral, ceea ce face aproape imposibilă o pregătire teoretică şi practică de calitate a elevilor. Cu actualele oferte educaţionale ale şcolilor este greu de crezut că elevii vor fi atraşi de învăţămmântul profesional.  
• Formarea resursei umane, a profesorilor şi a maiştrilor instructori care vor lucra cu elevii este, fără îndoială, un alt aspect care contribuie în mod esenţial la calitatea absolvenţilor învăţământului profesional.

În concluzie, ce vreau să subliniez este că, pentru a face schimbări care să conducă la îmbunătăţirea educaţiei pentru copiii noştri, adică să aibă loc învăţare în şcoală, sunt necesare mult mai multe lucruri decât doar anunţarea unor schimbări. Printre acestea aş aminti:

• Fundamentarea ştiinţifică riguroasă: studii, cercetări, pilotări care să-i convingă pe profesori, părinţi şi societatea în general, că aceste schimbări sunt necesare şi au şanse de succes.  
• Dezbaterea publică prin care părerile experţilor şi beneficiarilor deopotrivă să fie auzite, analizate şi luate în considerare.  
• Agenda şi paşii logici ce vor fi parcurşi pentru a ajunge la schimbarea dorită.

Sunt conştientă că nici măcar o astfel de abordare nu garantează succesul implementării schimbărilor, dar nu pot să nu mă întreb, ce garanţii avem când măsurile propuse sunt ambigue, unele chiar nerealiste şi neconvingătoare? Arată ele că ne pasă de generaţiile viitoare sau...sunt doar schimbări de dragul schimbării?