Să învăţăm cum se moare! Exerciţii la limba şi literatura română

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Elevii sunt expuşi, încă de mici, unor pagini de literatură cu un mesaj discutabil FOTO: ADEVARUL
Elevii sunt expuşi, încă de mici, unor pagini de literatură cu un mesaj discutabil FOTO: ADEVARUL

Vă mai aduceţi aminte de „Puiul“? Sau de bietul copil care asistă la uciderea de către tată a unei frumoase căprioare? „Weekend Adevărul“ vă propune o dezbatere despre câteva texte pe care copiii din ciclul primar le studiază la şcoală şi despre potenţiala influenţă a acestora în raport cu vârsta lor. Citiţi şi plângeţi!

„– Mamă, nu e aşa că o să mă fac bine? Nu e aşa c-o să merg şi eu să-mi arăţi cetăţi mari şi râuri, şi marea?

– Da, mamă, răspundea prepeliţa, silindu-se să nu plângă.(…)

În inima bietei prepeliţe era o luptă sfâşietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănătoşi, care sufereau de frigul toamnei
înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăţa de ea cu disperare.

Suflarea duşmănoasă a crivăţului, pornită fără veste într-o zi, a hotărât-o. Decât să-i moară toţi puii, mai bine numai unul – şi fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni, pe când ăl rănit striga cu deznădejde:

– Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi!

A încercat să se târască după ei, dar n-a putut, şi a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii până au pierit în zarea dinspre miazăzi. Peste trei zile, toată preajma era îmbrăcată în haina albă şi rece a iernii. (…) După durerile grozave de până adineaori, urmează acum o piroteală plăcută. Prin mintea lui fulgeră crâmpeie de vedenii... mirişte... un carâmb de cizmă pe care se urca o furnică... aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte şi într-alta, şi pică mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune.“

(Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, „Puiul“, Manualul de limba şi literatura română de clasa a III-a)

Cum se închină puii? În caz că v-aţi pus vreodată problema asta, iată, răspunsul este aici. Puii se închină, evident, cu degetele ghearelor. Şi ce se întâmplă în mintea unui pui înainte să moară? Păi, e cam ca la om. Are un soi de flashback, în care rememorează elemente semnificative din viaţa sa. Face un fel de bilanţ, dacă ne este permis să spunem asta. În cazul acesta, fiind vorba despre un pui, elementele ultimelor amintiri sunt, mai degrabă, nesemnificative: o mirişte, o cizmă, o furnică şi aripa mamei. Şi, apropo de mamă, unde era dânsa în aceste momente dramatice? Ei bine, plecase, în zbor, către ţinuturile calde, alături de puii sănătoşi. Adică acei pui care o ascultaseră, fuseseră cuminţi şi nu se aventuraseră inconştient, provocându-şi răni grave ce i-ar fi pus în imposibilitatea de a mai zbura. Morala: fiţi cuminţi, copii, evitaţi problemele, ascultaţi-vă părinţii, altfel... Lucruri urâte se pot întâmpla.

Încă de mic, copilului i se spune aşa: tu vei mai greşi, toată lumea greşeşte în lumea asta, important este să-ţi asculţi părinţii. Ei sunt mari, ei ştiu cum să te ajute. Dar, orice se va întâmpla, oricât de rău vor merge lucrurile, mama va fi lângă tine. Apoi, ajung în clasa a treia, adică pe la 9-10 ani, şi află că nu e tot timpul aşa. Te gândeşti că ar fi vorba chiar despre un pui neascultător şi că asta se mai întâmplă în lumea lor. Îţi rupi o aripă, ghinion! Dar apoi vezi că opera literară are un motto care lasă puţin loc de interpretări: „Sandi, să asculţi de mămica!“.

Ascultarea „necondiţionată“

În aprilie 2013, „Să scoatem «Puiul» din manuale!“. La 7 luni de la acel moment, Vasilescu îşi menţine părerea: „La vârsta de 10 ani, valoarea «pur» literară e imposibil de discutat în sine, separat de valorile morale ale textului, de emoţii şi sentimente amestecate. Copiii încă nu au noţiunile necesare pentru a înţelege valoarea strict estetică a unui text. Creaţiile literare despre care vorbiţi sunt nepotrivite pentru această vârstă pentru că transmit anumite emoţii şi valori într-un mod neadecvat. «Puiul», de pildă, propune un model educaţional revolut, axat pe «ascultare» necondiţionată, inducând fatalism şi ideea unei pedepse tragice pentru orice greşeală, cât de mică“, crede Vasilescu.

Să avem grijă şi de emoţii!

„Puiul“ este una din acele opere literare despre care nu poţi discuta cu seninătate. Oamenii fie o iubesc, fie o detestă, fie îi găsesc calităţi narative şi moralizatoare evidente, fie o consideră o lecţie de cruzime aplicată, transcrisă în limbajul copiilor. „Fata mea a rămas marcată de două opere literare din manualul din şcoala primară. La «Puiul» a plâns, iar după «Moartea căprioarei» (n.r. – Nicolae Labiş) nu a mai vrut să mănânce carne de vânat. Întâmplarea face ca tatăl meu să fie pădurar şi, de fiecare dată când mergeam acasă, carnea de căprioară era pe masă“, spune Viorica Marin, jurnalistă. Teoretic, un text îşi face loc în programa şcolară cu un scop extrem de bine definit: dezvoltarea unor abilităţi specifice încă de la o vârstă fragedă. Despre ce abilităţi poate fi vorba, însă, când ajungem la reacţii emoţionale precum cele descrise anterior?

Pentru Ileana Dobre, învăţătoare din Craiova, „Puiul“ are o dublă valoare. În primul rând, este povestea ei preferată şi cea pe care iubeşte cel mai mult să o predea micilor elevi. În al doilea rând, este vorba strict despre modul în care această poveste îi ajută pe copii, dezvoltându-le abilităţile necesare vârstei: „Nu-i vorba despre deznădejde, despre moarte ori despre abandon. «Puiul» le dezvoltă copiilor emoţiile, iar noi trebuie să avem grijă şi de această parte. Nu trebuie să studiem doar texte cu o valoare artistică aparte şi texte moralizatoare. Copiii din ciclul primar trebuie educaţi şi să empatizeze, trebuie să-şi dezvolte afectivitatea. Şi, vă spun, la clasa mea nu am întâlnit elevi tulburaţi sau descurajaţi de poveste“, spune Ileana Dobre.

„Puiul“ este doar exemplul. Nu unul negativ sau pozitiv în sine, dar unul de la care se poate porni o discuţie. Una despre ce conţin manualele de ciclul primar, despre textele la care sunt expuşi copiii, despre modelele etice şi morale ce le sunt insuflate micuţilor. Despre ce rămâne în mintea unui copil, când termină de citit o propoziţie precum: „Decât să-i moară toţi puii, mai bine numai unul—şi fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni“.

Victimele autorilor din manuale: animăluţe drăguţe, oşteni viteji şi părinţi în vârstă

Nu e numai cu basme şi poveşti cu Albă ca Zăpada mediul în care se formează un elev. Şi nu sunt deloc rare situaţiile în care desenele animate pe care le priveşte construiesc un univers agresiv, cu răzbunări violente, lupte feroce ori dialoguri încărcate de sexualitate şi foarte, foarte brutale. „Am să te strivesc cu noua mea super-putere! Te voi nimici! Chem toate forţele malefice să fie cu mine! Te distrug!“ „Arată-mi ce poţi! Sumonez (creez) roata de fooooc!“  – un fragment de la televizor. Aşa se vorbeşte în desenele animate, pe stradă limbajul poate căpăta dimensiuni teribile, iar emisiunile părinţilor, accesibile şi copiilor în timpul cinei, parcă n-au niciun filtru al autocenzurii. Dar nu strada şi nici desenele animate trebuie să-i educe pe copii.

În teorie, la şcoală, în cele patru ore pe zi, doamnele şi domnii învăţători îi instruiesc pe cei mici să se elibereze de toată asprimea din jurul lor. Le arată partea frumoasă a vieţii de adult, când copiii se vor face medici, aviatori, bucătari sau dansatori celebri şi vor înţelege de ce nu e bine să furăm, să minţim, să ne răzbunăm şi de ce trebuie să fim buni, să ascultăm şi să-i ajutăm pe ceilalţi. Iar în ajutorul doamnelor şi domnilor învăţători, care, cu această ocazie, le vor insufla celor mici şi apetitul pentru lectură, deci pentru cunoaştere, vor veni cele mai frumoase povestiri şi poveţe din literatură şi din viaţă. În teorie.

„Un urlet lung şi sfâşietor“

În manualele de limba română din ciclul primar sunt incluse ori recomandate pentru lectură opere precum „Moartea lui Castor“, de Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, „Moartea căprioarei“, de Nicolae Labiş, ori „Repetabila povară“, de Adrian Păunescu. Învăţătoarea Ileana Dobre crede că astfel de texte sunt frumoase, au o valoare literară de necontestat, iar elevii pot, cu uşurinţă, să deprindă gustul estetic silabisindu-le din rândul patru, banca de la geam. Totuşi, sunt astfel de texte adecvate pentru vârsta lor? Poate că nu e greu să înţelegem ce vrea să spună autorul, dar nu este la fel de important şi cum o spune? Şi de ce?

Spre exemplu, aşa: Dacă sora Maiorului n-o văzuse de când cu moartea tatei, era de înţeles cum spusese că e foarte rău, găsind pe femeia – acum un an încă tânără şi frumoasă – fără vedere şi îmbătrânită cu zece ani în aşa de scurtă vreme.

– Iar dacă acum mă găseşti mai slabă, adăugă mama, e că de două nopţi nu pot dormi din pricina bietului Castor.

– De ce?

Ca răspuns la întrebarea mea, auzii afară, lângă fereastră, un urlet lung şi sfâşietor.

– Uite, aşa urlă de două nopţi. Asta e a treia. Săracul! Nu ştiu ce are. Zice c-ar fi otrăvit. Eu cred că bătrâneţea. […] A doua zi de dimineaţă mă trezeşte acelaşi glas tânguitor al câinelui. Mă îmbrac, îmi iau puşca din cui, două cartuşe din cutia mesei, şi ies în curte.

– Castor, vin-aici!

Castor, care zăcuse toată noaptea nemişcat, se scoală ca prin minune şi mă urmează. Femeia, care m-a văzut şi m-a înţeles, fuge în bucătărie plângând.

– Castor, vin-aici!

Castor se târăşte cu greutate după mine până la maidanul de peste drum. Aici se culcă pe partea dreaptă, lăsând descoperit locul inimii.

După ce s-a isprăvit, m-am întors acasă ca gonit de cineva, am intrat în odaie, am trântit puşca pe pat. Uşa din dreapta s-a deschis. Mama a înaintat pe dibuite şi m-a luat în braţe. Pe cealaltă uşă au intrat Maria şi Dinu, amândoi slugi de peste treizeci de ani în curtea noastră; şi cu toţii am plâns pe tăcute moartea lui Castor, care ducea departe, mai departe, vremea unor fericiri apuse pentru totdeauna.

Sfârşit.

Povestea bietului Mitruţ

Moartea lui Castor, încă un animăluţ drăguţ, un căţel credincios şi jucăuş, ucis în chinuri în paginile manualului de limba română de către Brătescu-Voineşti. Şi, dacă nu e Castor, tot moare căprioara lui Labiş. Sau „Puiul“. Şi se mai şi chinuiesc. Durere explicită, greu justificabilă. Sau „vrăjmaşii măriei sale Mircea-Vodă“. Sau Mitruţ, un pui de moldovean, nimerit drept în inimă cu prima săgeată de către un tătar (n. r. – „Stejarul din Borzeşti“, scrisă de Eusebiu Camilar).

Mircea Vasilescu crede că „tristeţea şi tragicul sunt destul de des prezente în literatura din manuale,
parcă mai des decât încrederea în sine şi în alţii, prietenia, optimismul şi alte valori care trebuie construite cu atenţie la vârsta copilăriei. Dincolo de abilităţile «strict» literare pe care trebuie să le dezvoltăm, în studierea literaturii (care produce emoţii şi sentimente) trebuie să ne gândim ce fel de oameni vrem să construim. Copiii nu trebuie, desigur, feriţi de contactul cu relele acestei lumi; doar că ele trebuie explicate adecvat şi puse în context.“

„Nişte cruci, încă vii“

Alt exemplu: „Repetabila povară“, minunată creaţie a lui Adrian Păunescu: „Cine are părinţi, pe pământ nu în gând/ Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând/ Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,/ Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi./ Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc/ De atâţia copii şi de-atât nenoroc/ Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,/ Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu. [...] Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns/ Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns./ Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?/ Pe pământul de cruci, numai om să nu fii.“

„La 10 ani, discuţia despre moarte ar trebui făcută pe alte baze, prin exemple ceva mai nuanţate. La fel, relaţia dintre părinţi şi copii, în lumea de azi, nu e doar o «repetabilă povară». Ce abilităţi poţi dezvolta într-un copil spunându-i, de la o vârstă fragedă, că părinţii sunt «nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu» şi că «pe pământul de cruci, numai om să nu fii»? Depinde ce fel de oameni vrei să construieşti. Dacă vrem să cultivăm fatalismul şi pesimismul, prin texte greoaie şi cu o viziune conservatoare, vom suporta consecinţele mai târziu, la nivel social“, explică Mircea Vasilescu. 

„Doamna ne dădea teme. Aş fi vrut să facem altceva“

copii 2

Şi elevii se mai plictisesc câteodată FOTO: ADEVĂRUL

Lidia Popa este învăţătoare de 27 de ani – e cel puţin la a şaptea generaţie de elevi. Părinţii nu ştiu să vorbească decât de bine despre lecţiile pe care le predă copiilor lor. Larisa Şuiu nu e la clasa doamnei Lidia Popa, dar este o frumoasă şi eminentă elevă în clasa a III-a – şi mai face şi gimnastică! Marinela Gune a fost elevă acum mai mult timp. Acum, are un fiu cu vârsta de 24 de ani. Despre clasele primare ale băiatului său îşi aminteşte perfect, ca orice mamă care nu-şi părăseşte puiul. Cu toate că şi pe ea o mai bântuie „Moartea căprioarei“. Paul Moroşanu este psiholog. Profesionistul care dă tuşele finale. În mare, toţi patru vorbesc despre educaţia copiilor. Cum e mai bine?

„Weekend Adevărul“: Ce text din manualul de limba română a stârnit cele mai puternice emoţii negative?

Larisa Şuiu: Din manualul de limba română, mie nu mi-a plăcut deloc „Mănăstirea Putna“. N-a fost interesesant deloc şi m-a plictisit. Doamna ne-a pus să-l învăţăm şi l-am învăţat, dar mi s-a părut foarte, foarte lungă lecţia. Doamna ne dădea teme şi ne punea să povestim. Aş fi vrut să facem altceva. Mi-a plăcut „Stejarul din Borzeşti“, deşi mi-a părut foarte rău de Mitruţ, pentru că a murit.

Marinela Gune: Pe mine m-a marcat „Moartea căprioarei“, ţin minte şi acum formularea „mănânc şi plâng“, deşi, să fim serioşi, au trecut câţiva ani. Am fiori când îmi amintesc. Totuşi, pe băiatul meu care acum are 24 de ani l-a impresionat foarte mult „Puiul“, de Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti. M-a întrebat foarte mult timp după ce a făcut la şcoală povestea dacă acelaşi lucru se poate întâmpla şi în cazul oamenilor. „Mamele îşi părăsesc copiii?“, spunea, iar eu încercam să-i explic faptul că-i doar o poveste. Ironic e că lucrez la Direcţia Generală pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copiilor. L-am păcălit, ce să mai, pentru că, la mine la serviciu, mamele îşi cam abandonează copiii.

Lidia Popa: Nu mi s-a părut nepotrivită nicio operă, pentru că, de obicei, noi mai putem alege autorul de manuale. În şcoala unde lucrez eu, de pildă, n-au pătruns niciodată texte contestabile. Mi-aduc aminte că am făcut „Puiul“ cu ani în urmă. Mulţi, mulţi ani. Ştiu c-a fost o lectură care i-a impresionat până la lacrimi pe copii. Nu pe toţi, dar pe câţiva.

Paul Moroşanu: Cred că „Puiul“. Noi am învăţat, oricum, în clasa a V-a. Dar, pe lângă scena traumatizantă, care contează foarte mult, depinde ce are în planul de lecţie şi învăţătorul. Pe aceeaşi poveste poţi să laşi copilului sechele, pentru că i s-a arătat o scenă sângeroasă, cinică sau, dimpotrivă, copilul poate să fi avut de făcut teme care se leagă de o educaţie emoţională.

Ce se înţelege din această operă? Care este morala pe care aţi reţinut-o?

Larisa Şuiu: Din „Mănăstirea Putna“ nu mai ţin minte o învăţătură frumoasă. Dar din „Stejarul“ eu am învăţat că nu trebuie să facem rău niciodată, pentru că mai târziu vom fi pedepsiţi. De exemplu, eu am mai minţit, recunosc, dar niciodată nu am scăpat cu minciuna. Are dreptate autorul.

Marinela Gune: Poate că ar trebui să-i pregătească pe copii cu greutăţile vieţii, sincer, n-am nici cea mai mică idee. Mi se pare că nu-i vârsta potrivită pentru o astfel de poveste, iar acum mă gândesc doar la reacţia pe care a avut-o fiul meu. Pentru el, şi cred că nu doar pentru el, a fost un impact dur cu o lume pe care nu aş fi vrut încă s-o cunoască.

Lidia Popa: Dar atunci copiii erau puţin altfel faţă de cum sunt acum. Acum, nu-i mai impresionează atât de mult. Sensibilitatea, oarecum, a cam dispărut. A rămas sensibilitatea faţă de părinţi – spre exemplu, cei care au părinţi separaţi sunt mai sensibili. Dar nu i-am mai văzut să aibă emoţii puternice. I-am dus şi la teatru! Morala din „Puiul“ e clară: trebuie să-ţi asculţi părinţii. Iar ei învaţă, pentru că trebuie să înveţe. Pentru că aşa le spun eu, pentru că aşa le spun părinţii şi pentru că şi ei îşi dau silinţa. Dar nu să fie emoţionaţi, să plângă. V-aş minţi.

Paul Moroşanu:  Ţin minte că noi discutam despre alegerea mamei. Decât să moară toţi, mai bine doar unul. Această învăţătură ne-a fost însă nuanţată de profesoară.

De ce credeţi că autorii manualului au ales să includă în manual textul respectiv?

Larisa Şuiu: Pentru că, din fiecare poveste pe care o facem la şcoală, trebuie să învăţăm câte ceva. Să fim mai buni, să ne ajutăm între noi, să nu minţim.

Marinela Gune: Nu găsesc absolut nicio explicaţie. Nu ştiu cum ar putea motiva, pentru că, repet, există, cu siguranţă, o mulţime de alte opere care ar putea transmite acelaşi mesaj, într-o manieră mai blândă.

Lidia Popa: Pentru că, pur şi simplu, se perpetuează nişte obiceiuri. Există autori consacraţi, pe care e greu să-i elimini. În plus, asta înseamnă manualele alternative. Nu ar fi putut exista mai multe manuale cu aceleaşi texte. Iar autorii care încearcă să se diferenţieze, câteodată, mai scapă în manual şi „Repetabila povară“, de exemplu. Deşi nu-mi vine să cred că poezia e în ma-nual – şi sunt o cititoare a lui Adrian Păunescu.

Paul Moroşanu: Copiii au nevoie să li se cultive şi câteva lucruri din realitate. Evenimente de genul acesta pot conduce la constituirea imaginii realităţii, însă contează foarte mult ce punem pe lângă. Mediul în care este educat copilul este esenţial.

Cum aţi rescrie finalul?

Larisa Şuiu: Aş vrea să nu moară Mitruţ. Era un copil.

Marinela Gune: O mamă nu pleacă niciodată de lângă puiul ei, orice ar face el. Probabil că am luat prea personal acest text, dar cred c-ar fi o morală la fel de potrivită pentru copii dacă puiul n-ar sfârşi atât de tragic.

Lidia Popa: Niciodată nu m-am gândit la asta. Haideţi să renunţăm, pur şi simplu, la „Puiul“!

Paul Moroşanu: Nu l-aş rescrie. N-aş schimba mesajul, care este unul potrivit, însă aş schimba discuţia de pe lângă.

COMENTARIU

image

Problema e una de principiu. În ciclul primar şi în cel gimnazial, autorii de programe şcolare şi de manuale se conduc după cerinţa de a pune în manuale texte ale unor autori „reprezentativi“ ai literaturii române, dacă se poate clasici. Or, mi se pare că, pentru această vârstă, există texte literare mult mai bune şi mai potrivite în alte literaturi sau în creaţia unor autori care nu sunt reprezentativi (sau „mari“, sau „importanţi“), dar au scris literatură pentru copii. Dacă vrem să rămânem doar în perimetrul autorilor români „canonici“, producţia literară e săracă şi ajungem, inevitabil, la cele câteva texte care stau de decenii în manuale (din Sadoveanu, Emil Gîrleanu, Brătescu-Voineşti şi alţi câţiva). Mă întreb dacă e normal, în lumea globalizată în care trăim, să nu-şi găsească locul în orele de literatură de la şcoală (decât, eventual, ca „lecturi suplimentare“ recomandate pentru vacanţă), marii autori de literatură pentru copii şi adolescenţi din literatura universală, clasici şi contemporani. Aşa că s-ar găsi texte destule, dar mai întâi trebuie să rezolvăm problema de principiu: vrem sau nu să formăm, la copiii noştri, gustul pentru literatura bună şi credinţa în anumite valori adecvate lumii în care trăim?

Mircea Vasilescu, scriitor

Cum a ajuns „Harry Potter“ un pericol

rowling

J.K.Rowling, autoarea celebrei serii „Harry Potter“

Credeaţi că „Puiul“, „Moartea căprioarei“ sau povestirile cu oşteni fideli ucişi de turcii răi cu o săgeată în inimă sunt nepotrivite pentru copiii dumneavoastră? Când veţi citi următoarea listă veţi părea cei mai normali şi întregi la minte părinţi din întreaga lume. Se întâmplă pe un alt continent, de care suntem despărţiţi de munţi, mări şi oceane vaste, însă, aparent, nu îndeajuns de vaste. Pentru că părinţii din alte locuri par, de multe ori, cei mai aspri critici literari din lume, tipul de persoane ce ar fi putut distruge încă din faşă cariere, numai citind texte cu pixul în mână şi un aparat conceptual rigid, la îndemână. Vă prezentăm, aşadar, o listă cu 10 cărţi, predate la ciclul primar în Statele Unite ale Americii. În diverse perioade de timp, aceste cărţi au fost interzise, sau chiar scoase definitiv din programa şcolară, în urma unor plângeri depuse de părinţii revoltaţi. Ciţi motivele.

1 „Călătorie în timp“, de Madeleine C. L’Engle. Problema: un grup de părinţi a cerut scoaterea cărţii din programa şcolară, dar şi din bibliotecile de pretutindeni, pe motiv că subminează credinţa religioasă.

2 „Povestirile complete ale Fraţilor Grimm“. Motivul: a fost contestată, în 1994, pe motiv de rasism şi violenţă, apoi interzisă în unele şcoli primare, pentru violenţă excesivă, descrieri negative ale personajelor feminine şi referinţe anti-iudaice.

3 „Hansel şi Gretel“, de Jacob Grimm. Motivul: a fost contestată în 1992 pentru că învaţă copiii că este acceptabil să omori vrăjitoare şi pentru că descrie vrăjitoarele precum nişte mâncătoare de copii mici.

4 Seria „Harry Potter“, de J.K. Rowling. Motivul: începând din 1999, cartea a fost acuzată, pe rând, de vrăjitorie, sprijinirea cultelor, satanism, moarte, ură şi, în general, conţinut pesimist.

5 „James şi piersica uriaşă“, Roald Dahl. Motivul: în 1999, cartea a fost interzisă în toate şcolile primare din SUA pentru că, într-unul din capitole, apărea cuvântul „fund“.

6 „Leul, vrăjitoarea şi dulapul“, de C.S. Lewis. Motivul: cartea a fost contestată, în 1990, pentru că ar conţine „violenţă, misticism şi uciderea de animale“.

7 „Mica sirenă“, de Hans Christian Andersen. Motivul: o ediţie din 1994, ce conţinea şi ilustraţie cu nişte sirene uşor descoperite în zona superioară, a fost acuzată de „conţinut pornografic“ şi „imagini sataniste“.

8 „Scufiţa roşie“, de Jacob Grimm. Motivul: în 1991, o profesoară de limba engleză a contestat cartea pentru violenţa implicată în acţiunile lupului, dar şi pentru că vinul ocupă un loc important în poveste.

9 „The Lorax“, de Dr. Seuss. Motivul: în 1989, cartea a fost acuzată de transformarea industriei lemnului într-o „activitate criminală“.

10 „Albă ca Zăpada“, de Jacob Grimm. Motivul: în 1992, cartea a fost restricţionată tuturor copiilor din ciclul primar, din cauză că implică violenţă: un vânător ucide un porc mistreţ, iar o vrăjitoare cere smulgerea inimii Albei ca Zăpada.

Acest text a fost publicat în „Weekend Adevărul“


Citeşte şi:

Noua limbă română, gen. Îndrumar (epic) de comunicare modernă

„Arde“, „cult“ sau „gen“, iată doar câteva dintre cuvintele ale căror sensuri s-au schimbat prin folosirea de către tânăra generaţie.  Lingviştii vorbesc despre un proces istoric, sociologii despre unul de apartenenţă culturală.

Lecţie de vocabular cu profesorul Dan Caragea: limba engleziţilor şi englezitelor în limbajul românesc 

De când mă învârt prin lumea „experţilor”, am în fiecare zi ocazia să aud o limbă românească în care se fac, în mod abuziv şi iremediabil, calcuri din engleză. Despre romgleză, limba engleziţilor şi englezitelor, am mai pomenit, dar niciodată nu va fi îndeajuns pentru a-i putea descrie amploarea şi puterea corozivă.

Lecţie de vocabular cu profesorul Dan Caragea: franţuzismele din limba română

Deşi nu lipsesc mărturiile despre unele contacte culturale mai timpurii, Dimitrie Cantemir a rămas în conştiinţa naţională ca primul savant la care cultura orientală se contrabalansa armonic cu o închegată apetenţă apuseană. Şi tot prin el au pătruns în limbă şi unele concepte specializate din sfera logicii sau psihologiei.

Lecţie de vocabular cu profesorul Dan Caragea: greşelile din limba noastră cea de toate zilele

De la vlădică până la opincă, românii vorbesc din ce în ce mai neîngrijit, mai nepăsător şi mai şubred limba maternă. Fenomenul ţine de o instrucţie precară, dar şi de absenţa modelelor culte din spaţiul comunicării publice (radio, televiziune, ziare).

Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite