Să eliminăm umanioarele din şcoală!

Muzica? Moft, găseşti tot ce vrei pe youtube, de ce s-o mai predăm la şcoală? Desenul? Păi dacă n-are talent, bietul copil, ce să-i facem, să-i stricăm media cu un 9 la desen? Chiar şi cu literatura asta, domne, cred că exageraţi: la ce-i trebuie în viaţă? Că nu din romane şi poezii o să aibă ce pune pe masă.  Cât despre latină, ce să mai vorbim: o limbă moartă, nu foloseşte la nimic.

N-aţi auzit niciodată afirmaţii de acest gen? Eu da, de multe ori. Nu ştiu dacă reprezintă un fenomen semnificativ, dar circulă. Şi am observat că există destui oameni care cred în ele. Pare că tranziţia a adus în minţile oamenilor un soi de duh al pragmatismului şi o grabă de “a ajunge”, repede şi eficient, la nişte standarde de viaţă (loc de muncă, leafă, credit la bancă, prima sau a doua casă etc.) care se pot rezuma cu vorba din bătrâni “a intra în rândul lumii”. Nu-i nimic rău în asta. E chiar bine, căci toate acestea – şi altele – ne pot duce spre o societate aşezată, predictibilă, funcţională. Când a început tranziţia să se furişeze în vieţile noastre, cu astea a venit: cu un mod de viaţă “occidental” şi cu pragmatismul aferent. Părinţii care au traversat tranziţia cer acum, pentru copiii lor, validarea acestei direcţii: pragmatism, standarde mai bune şi un fel de romanian way of life. Cum se ajunge la toate astea? Aici, problema se complică.

În gimnaziu, încep presiunile asupra copiilor să înveţe intens mai ales la română şi matematică, căci pe baza lor se intră la liceu. Urmează goana după locuri la liceele cele mai bune şi, mai ales, la clasele de matematică-fizică. Acolo e cea mai mare concurenţă – de ani şi ani. Clasele de uman nu sunt tocmai bine văzute: de multă vreme, percepţia dominantă este că în aceste clase merg fie copiii talentaţi la literatură (“poeţii”, cărora n-ai ce le face, asta e!), fie cei care nu sunt suficient de buni pentru a “prinde” un loc la mate-fizică. Cred că nu mă înşel dacă spun că împărţirea aceasta în două “tabere” datează încă de pe când eram eu elev de liceu (în anii ’70), iar acum s-a acutizat: să ajungi, ca licean, la o clasă de uman e văzut de multă lume drept un soi de eşec. 

Numai că – după cum ne arată statisticile – cea mai mare concurenţă la facultăţi este pentru ştiinţele umaniste. Sigur, nu toţi absolvenţii de liceu merg la facultate; dar, dintre cei care merg, cei mai mulţi preferă zona ştiinţelor sociale şi umaniste.  “La vârf”, aşadar, umanioarele au în continuare un rol important. De ce, atunci, “la bază” şi la mijlocul traseului sunt puse pe planul al doilea sau chiar neglijate? Răspunsul e complicat, nu-l putem da aici. Specialiştii în educaţie spun că, dacă vrem o societate bazată pe valori, atunci umanioarele sunt importante în sistemul de educaţie: prin ele se formează valorile. Dacă vrem o societate “productivă”, atunci ne putem lipsi de umanioare sau le putem limita ponderea. Dacă vrem cetăţeni buni şi frumoşi la suflet, îi construim cu literatură, muzică, desen, filozofie, latină, istorie. Dacă vrem randament uman maxim şi creştere economică eternă, îndopăm elevii doar cu ce le trebuie, strict utilitar.

Noi ce vrem? Mă tem că foarte mulţi dintre noi nu ştiu. E o dezbatere care încă nu a avut loc. În orice caz, observ că părinţii care ţin morţiş să-şi dea copiii la mate-fizică le plătesc în particular lecţii de artă, de pian şi de limbi străine. În lumea managerilor şi a anagajaţilor din corporaţii a apărut dorinţa de a frecventa (contra cost, desigur) cursuri de artă, filozofie, creativitate, căci s-a ajuns la concluzia că (tot) astea sunt bune şi necesare şi-n business, la o adică.

Mi se pare, aşadar, că trăim într-o lume tot mai sucită. Dezbaterea care se poartă acum pe tema programei de învăţământ în gimnaziu a atras foarte multe critici din partea unor reprezentanţi serioşi ai umanioarelor care au simţit că domeniile lor sunt puse în pericol. Fără prea mare succes, căci discuţia pare blocată la un nivel strict tehnic. Aşa că-mi vine să propun un exerciţiu radical: să scoatem de tot umanioarele din programa şcolară, să vedem ce iese. Nu trebuie să facem asta în mod efectiv, ci doar ca exerciţiu mental: părinţii sunt rugaţi să-şi imagineze ce fel de adulţi vor deveni copiii lor dacă nu (prea) vor avea ore de istorie, latină, muzică ş.cl. N-o să le placă. Şi, când se vor duce la vreo sală de fitness şi vor vedea pe perete "mens sana in corpore sano", se vor gândi, năduşind, că totuşi e bună şi latina la ceva.