Ruşinea de a fi profesor

Acesta ar putea fi titlul unui sondaj recent care scormoneşte în mentalul dascălilor şcolii româneşti. Nu doar că adeziunea la valorile democratice este slabă, iar la cele ale Uniunii Europene doar declarativă, dar cei în cauză sunt pur şi simplu retrograzi.

Mai ales în contextul de după referendumul eşuat privitor la definirea în textul constituţional a căsătoriei ca uniune între un bărbat şi o femeie, asemenea studii cu pretenţii neacoperite nici prin metodă şi nici prin concluzii alimentează elanul acelor cercuri progresiste care, de mai multă vreme deja, visează la un amplu proces de reeducare a tuturor celor care au un impact public, în primul rând a profesorilor, din preuniversitar şi universitar deopotrivă. Coincidenţă sau nu, publicarea sondajului dă startul în competiţia dintre ceea ce suntem şi ceea ce vor alţii să devenim.

Nu am să intru în detaliile descrierii unui sistem amplu, având evidente minusuri şi metehne, rostogolite de decenii, de la o generaţie la alta. Ceea ce mă interesează este ceva care are legătură cu educarea copiilor noştri de acum şi de mâine. Or, şcoala a fost şi este considerată de mulţi, de politicieni şi de ong-işti în acelaşi timp, drept un teren pe care îşi pot testa sloganurile electorale sau ideologiile de tot felul. Şcoala – părinţi, elevi, dascăli – a fost şi este de multe ori cutia de rezonanţă a mediului extern misiunii sale şi prea puţin sursă de educaţie pentru comunitate.

Asemeni raportării la Biserică, element identitar inconturnabil şi sursă de subdezvoltare în acelaşi timp, profesorul este concomitent un model şi o ruşine.

În consecinţă, profesorul este pus în situaţia de a deconta personal mai toate lipsurile sociale. În condiţiile în care birocraţii bunăstării şi apostolii diversităţii se pierd în meandrele deconturilor unor studii pretins sociologice, îşi ruinează sănătatea scriind strategii şi programe, dascălii sunt, la catedră şi în pauze, cei care, confruntaţi cu problemele reale ale copiilor cu adicţii severe sau care provin din familii cu grave derapaje, singuri. Nici psihologii şcolari şi nici medicii, nici asistenţii sociali şi nici alte autorităţi nu sunt alături. O singurătate ale cărei urmări se văd în sondaje.

Pusă la zid, momită sau manipulată, profesorimea din preuniversitar mai ales rămâne ţinta predilectă a ingineriei sociale. Ea este văzută drept vehicul ideal de transportare a tuturor agendelor ultraliberale şi tot ea, ca în cazul de faţă, este demascată drept incorectă politic. Asemeni raportării la Biserică, element identitar inconturnabil şi sursă de subdezvoltare în acelaşi timp, profesorul este concomitent un model şi o ruşine. Iată cum arată schizofrenia indusă de traducerea brutală a modernităţii şi de aplicarea ei în termeni bolşevici!