România sincronismului de faţadă: balans pe tabletă între closetul din fundul curţii şi AI

Nu e ceva nou şi, în orice caz, ca expresie simbolică şi profundă a blestemului naţional, nu este greu de crezut că această caracteristică de ţară subdezvoltată ar putea cumva să dispară în viitorul previzibil.

Ea va rămâne acolo fără probleme pentru că, pe fond, nu-i deranjează pe aleşii neamului, oricare le-ar fi orientarea lor politică, resemnaţi că în realitatea asta s-au născut şi tot pe asta o lasă moştenire copiilor lor. Şi copiilor copiilor lor, după cum zice autorul atât de des citat în momente festiv-patriotice.

Şi atunci, unde ar fi problema?

Deranjează cumva dincolo de măsură faptul că se menţine aiuritoarea cifră de aproape 2.400 de şcoli în această situaţie, tragică pentru copii şi profesorii lor şi profund umilitoare pentru nivelul de civilizaţie cu care România se prezintă în Europa celorlalţi, cei care discută acum despre elaborarea programelor sociale prin care să fie pregătiţi specialiştii viitoarelor generaţii care vor lucra în etapele fascinante ale următoarei mari Revoluţii Globale? Nu-i deranjează peste măsură căci, altfel, n-ar fi sunat atât de liniştit-contabil comunicatul dat de doamna ministru a învăţământului în care se descrie cu mare precizie dimensiunea reală de dezastrului: „Referitor la situaţia avizelor sanitare, din datele statistice existente la Ministerul Educaţiei Naţionale rezultă că, la nivel naţional, funcţionează aproximativ 2.355 de unităţi şcolare cu grupuri sanitare situate în curte şi care nu sunt dotate cu apă curentă şi canalizare“. Asta e, dar trecem noi şi peste asta, având conştiinţa că, de fapt şi drept, nici strămoşii noştri din arealul carpato-danubiano-pontic nu ar importat decât tărziu şi cu multe sincope tradiţia closetelor în casă, „modă evropenească“ adusă de „bonjuriştii“ care ajunseseră să se simtă ruşinaţi de folosirii frunzelor de brusture. Şi uite că n-a murit nimeni, în orice caz nu de ruşine, care va să zică. Drept care, în ordinea îmbunătăţirilor strict necesare, chestiunea closetelor din curte a rămas mereu la urmă şi, ca atare, foarte uşor de şters de pe listele programelor naţionale, regionale sau locale.

Şi rămânem tot aşa? De ce nu funcţionează şi acum principiul sincronicităţii pe baza căruia generaţia bonjuriştilor a reuşit să introducă elementele fundamentale ale modernismului, conectându-ne oarecum la Europa luminată şi scoţându-ne din tradiţia Fanarului?  

Răspunsul este simplu: în mod real, Occidentul s-a îndepărtat atât de mult de noi, încât eforturile de modernizare depuse de politicienii noştri nu sunt de sincronizare ci rămân de cele mai multe ori la simplu nivel mimetic, în tradiţia obsesiei naţionale „de a da bine“ şi „de a nu ne face de ruşine“. Drept care, orbeşte, împrumutăm priorităţile lor, cele specifice unei societăţi industriale, le declarăm nevoie naţională imperioasă şi investim acolo banii europeni pe care unii îi dau făcându-se că nu mvăd ce e în România, atâta timp cât timp se lucrează pe programe corespunzătoare de achiziţii. Drept care, spre exemplu, nu se declară urgenţă absolută rezolvarea problemei closetelor în curte, chiar dacă, an după an, sezon după sezon, se multiplică epidemii precum rujeola sau gripa, favorizate la maximum de mizerie, sărăcie şi lipsă de condiţii sanitare elementare. Nu, doamna ministru Andronescu are o altă prioritate, pe bani mult, mult mai mulţi, adică un proiect naţional pe fonduri europene pentru achiziţionarea şi dotarea şcolilor cu table inteligente şi cu tablete electronice ce vor fi oferite tuturor elevilor: „Sper să reuşim să ducem proiectul acesta la bun sfârşit. Este un pas spre creşterea performanţei, cred eu, pentru o generaţie care a venit de acasă cu tableta, cu utilizarea tabletei în minte şi în mânuţele lor. Deci, noi nu putem să-i întoarcem aici neapărat numai la cretă şi la creionul cu care scriu pe caiet. Deci, un salt în formarea elevilor prin utilizarea tehnologiilor moderne trebuie să facem, pentru că ei sunt generaţia revoluţiei informaţiei şi bioinginerie. Este cu bani europeni şi, acum, suntem la etapa la care scriem proiectul, nu o să poată fi făcut bătând din palme, pentru că este vorba de o sumă importantă, având în vedere numărul de elevi pe care îi avem în gimnazii şi licee, în mod deosebit. O să dureze ceva până Uniunea Europeană ne aprobă. Probabil câteva luni de zile“.

Nu există vreo explicaţie posibilă şi niciun fel de motiv acceptabil pentru care România să nu fi formulat oficial o cerere pentru obţinerea de fonduri europene pentru rezolvarea problemei closetelor din fundul curţii, cerere care ar fost cu siguranţă considerată prioritară de partenerii de la Bruxelles care nici nu-şi închipuie că asta ar mai fi ceva ce există în Europa, fie şi în România, ci poate doar undeva în ţările pentru care se fac eforturi de a fi scoase din adâncul subdezvoltării.

Nu facem asta, dar semnăm cu nonşalanţă – iar băieţii ăia chiar ne iau în serios – pentru programe privind implementarea inteligenţei artificiale: în mai anul trecut, ministrul Nicolae Burnete (vi-l amintiţi cumva?) semna la Bruxelles intrarea ţării noastre în trei iniţiative menite să grăbească digitalizarea societăţii europene (European Blockchain Partnership, Declaration of Cooperation on Artificial Intelligence (AI) şi Innovation Radar).

Sunt absolut convins că asta ar fi trebuit să fie prioritatea reală a unei Românii europene în 2019, ţară care să ofere copiilor săi, câţi mai sunt şi cât de puţini vor mai rămâne acasă, posibilitatea de a avea meserii în lumea viitorului, cea mondializată şi interconectată.

Sigur că da, numai că, doamnelor şi domnilor politicieni, nu cumva, totuşi, ar trebui să aveţi măcar un minut de responsabilitate în toată revărsarea de demagogie europeană şi euro-atlantică ce se revarsă acum nestăpânit pentru scaunele de europarlamentari şi veniturile aferente (de fapt, singurul motiv care-i mână-n luptă) şi să decideţi punerea în capul listei de priorităţi a problemei-ruşine naţională? O întrebare disperată, cred eu necesară dar şi fără speranţă căci, cum spune înţelepciunea noastră miorită, „asta e şi n-ai ce face!“.

Dar, pe de altă parte, vă daţi seama cum ar arăta o asemenea cerere de finanţare în regim de urgenţă depusă tocmai acum, când deţinem preşedinţa rotativă a Consiliului UE? Cum să ne expunem la o asemenea situaţie jenantă? Şi, cum niciodată „nu va fi momentul“, va mai trece o lună, va mai trece un an, va mai trece un veac de delăsare şi indiferenţă sinucigaşă.