„Weekend Adevărul“ de acum o săptămână a reluat, şi bine a făcut, discuţia pe această dublă temă. Mai ales că discuţia s-a purtat de obicei în paralel. Eu însumi, chiar în aceste pagini, m-am referit la educaţia religioasă, nu însă şi la aceea sexuală, deşi legătura este absolut evidentă, dovadă că argumentele în favoarea unei anumite forme de educaţie religioasă sunt exact argumentele contra educaţiei sexuale. Despre ce e vorba? Patriarhia a solicitat şi a obţinut eliminarea din proiectul Legii Educaţiei din 2010 a articolului 17, aliniatul 30, care prevedea introducerea unor cursuri opţio­nale de istoria religiilor, a culturii şi a artelor. Motivul era că prevederea „scade importanţa orei de religie între celelalte discipline şcolare şi poate genera forme de abuz“.

În realitate, abuzul constă tocmai dimpotrivă, în transformarea orei de religie într-o ocazie de a face prozelitism. Numai informându-i pe elevi că există numeroase şi diferite culte religioase şi convingându-i să le respecte, educaţia religioasă îşi atinge scopul principal. Şi numai istoria religiilor (atenţie la pluralul substantivului!), asociată cu istoria culturii şi a artei, poate realiza acest deziderat.

E cazul să atrag luarea aminte a ierarhilor BOR şi totodată a parlamentarilor că Recomandarea 1720 din 2005 a Consiliului Europei tocmai la acest deziderat se referă. Spuneam că argumentul privitor la ora de religie al Patriarhiei se regăseşte, dar răsturnat, în apelul unor asociaţii creştin-ortodoxe la eliminarea din şcoală a orei de educaţie sexuală: educaţia în spirit creştin ar crea tineri responsabili, în vreme ce educaţia sexuală ar crea derbedei. Se remarcă lesne opinia conform căreia criteriul absolutist-dogmatic este singurul care ar face ca educaţia religioasă să aibă consecinţe fireşti; criteriul relativist-istoric ar avea, din contra, consecinţe nefireşti. (Am reluat referinţele şi citatele din paginile 4-5 ale „Weekend Adevărul“ din 2-4 octombrie).

Îndoctrinare forţată

Ceea ce mi se pare de neînţeles nu este neapărat tenacitatea cu care BOR şi celelalte organizaţii (de tineri ortodocşi!) îşi apără ograda dogmatică, ci bâlbâiala Ministerului Educaţiei şi a Parlamentului. Reglementările celui dintâi nu sunt totdeauna clare. Reacţia directorilor de şcoli se explică prin faptul că niciodată directorii instituţiilor şcolare n-au ţinut să aibă iniţiativă. Cu minime excepţii, ei s-au învăţat să aştepte ordine. Şi când ministerul le transmite că predarea religiei poate fi pusă, la cererea părinţilor, în alternativă cu predarea istoriei religiilor sau cu alte materii înrudite, pretind să li se spună băbeşte ce şi cum trebuie să procedeze ei. Vorba omului leneş din povestea lui Creangă: „Muieţi-s posmagii?“. Am mai scris despre titulatura actuală a Ministerului Educaţiei: dacă s-ar numi al Informaţiei şi Educaţiei, şi-ar putea afirma cu mai multă vigoare principiul pedagogic natural că nu poţi educa, dacă n-ai informat, în contra principiului dogmatic al BOR, care refuză informaţia în numele educaţiei. Educaţia fără prealabilă informaţie se cheamă manipulare, fie ea ideologică, ieri, fie ea religioasă, azi.

Sau mai pe limba noastră: îndoctrinare forţată. În definitiv, dacă şcoala e publică, nu confesională, toată dezbaterea se opreşte aici: nu formarea de prozeliţi ai ortodoxiei, chiar dacă e cult majoritar în România, ci formarea de oameni capabili să aleagă liber; nu crearea de fanatici, ci de credincioşi toleranţi.

Găsesc de prisos să amintesc consecinţele nefaste ale fanatismelor religioase care au transformat planeta într-un teatru de război. De aceea consider că nu e o joacă de-a v-aţi ascunselea când ne referim la educaţia religioasă, ci o chestiune vitală pentru societatea de mâine.

La rândul ei, educaţia sexuală trebuie privită cu maximă seriozitate. Să mă ierte liderii Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor care acuză educaţia sexuală ca fiind „secularizată“ (auzi vorbă!) şi ca având malefice efecte „pentru viaţă“, spre deosebire de benefica educaţie creştină, să mă ierte, zic, dacă îi bănuiesc de o naivitate vecină cu prostia. Nu poţi trăi în secolul XXI şi susţine asemenea enormităţi. Psihologii şi sociologii au înşirat zeci de argumente în favoarea necesităţii educaţiei sexuale la timp, în şcoală, adică, relevând totodată riscurile lipsei ei pentru sănătatea tinerilor, a populaţiei, în general. Ce se întâmplă în medii defavorizate, unde copiii neşcolarizaţi sunt majoritari, ştie toată lumea, mai puţin, s-ar zice, cei din Asociaţia Ortodoxia Tinerilor. Se vede cu ochiul liber că nu educaţia le prisoseşte, ci informaţia, de care fug ca dracul de tămâie.

Postscriptum. Scriind despre „Cetăţenia lui (Paul) Goma“ în numărul din 2-4 octombrie al „Weekend Adevărul“, doamna Flori Bălănescu, cercetător ştiinţific la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, reprezentanta editorială a scriitorului în România, afirmă că „statul român (ca noi toţi) are obligaţia morală, istorică, de a-l repune pe Paul Goma în drepturile cetăţeneşti, fără a-l trimite pe la diverse ghişee“. Grija doamnei cu pricina pentru persoana şi timpul lui Goma este înduioşătoare, dar, dată fiind legea care prevede o solicitare în nume propriu de redare a cetăţeniei, frecventarea ghişeelor este inevitabilă. Din fericire, stimată doamnă, nu şi în cazul Goma, a cărui cetăţenie n-a fost niciodată retrasă de statul comunist. Când, cu puţin timp în urmă, Goma a redevenit membru al Uniunii Scriitorilor şi beneficiar al unei indemnizaţii de merit, am descoperit că scriitorul emigrat în Franţa în 1977 continua să aibă cetăţenie română. Şi, din câte am aflat cu această ocazie, „apatridul“ scriitor ştia acest lucru.