• 16.4% rata abandonului şcolar în România, locul trei în Uniunea Europeană
  • 1/5 elevi rămân cu cel mult opt clase
  • 75% dintre copiii rromi nu termină gimnaziul
  • 44% dintre elevii români nu înţeleg ce citesc
  • 43% dintre copiii cu dizabilităţi nu sunt înscrişi în nicio formă de învăţământ
  • 86% dintre elevi au fost cel puţin o dată umiliţi în public de către profesori
  • 98 de elevi din 100 simt anxietate, indiferenţă şi resentimente faţă de şcoală

Diferenţele sunt profunde, iar impactul pe care îl au în dezvoltarea psiho-socio-emoţională a copiilor se numară printre consecinţele pe termen lung.

Cum s-a ajuns aici?

Cel mai mare eşec al educaţiei contemporane este renunţarea la aprofundarea materiei, la crearea unei baze pe care copiii să sădească informaţii. Copiii nu mai vor să înveţe, iar dascălii au epuizat uneltele prin care să-i motiveze. Rezultatul este că baza de învăţare nu se mai poate crea şi orice informaţie auzită sau citită nu se poate fixa. Povesteam zilele trecute cu elevi de clasa a VIII-a cum şi-ar dori ca orele să arate altfel. I-am întrebat ce sunt dispuşi să facă pentru asta şi au răspuns ridicând din umeri. Am insistat şi mi-au spus că sunt leneşi, că Tik Tok le ocupă tot timpul liber şi că la finalul zilei, când îşi amintesc că au teme de făcut, se simt obosiţi. Pe cealaltă parte, dascălii se străduiesc şi cu cât se străduiesc mai mult şi insistă pe aceleaşi metode, cu atât materia pare mai neatractivă elevilor. Prin urmare, se pierde motivaţia, aplicaţiile devin mai interesante şi astfel intrăm într-un circuit fără sfârşit. Uităm că învăţarea este un proces de cunoaştere, de reflectare a realităţii şi de transformare personală permanentă. Că învăţăm doar atunci când procesăm informaţia. Că e nevoie să fim curioşi şi să căutăm, chiar şi în cea mai plictisitoare informaţie, ceva ce ne poate stimula să vrem să aflăm mai mult.

Oare reîntoarcerea către esenţe, către ideile culturii umane validate în timp, acele idei care şi-au dovedit autenticitatea şi utilitatea odată cu trecerea timpului nu ne-ar fi mai de folos? 

Asta s-ar traduce în reînvierea educaţiei clasice tradiţionale, dar într-o abordare mai specifică. Pentru că scopul educaţiei nu este să-l pregătească pe om pentru un job, ci să-l înveţe să fie raţional şi creativ. Pe de altă parte, cu cât societatea este mai dezvoltată, cu atât provocările pe care le întâmpină un copil sunt mai complexe. Iar asta înseamnă că această abordare mai specifică, această adaptare a educaţiei tradiţionale constă inclusiv într-o educaţie socio-emotională.

În toată activitatea de până acum ne-am propus să ajutăm cât mai mulţi copii să-şi descopere resursele interioare. Avem la bază valori necesare în educaţia copiilor: empatia, toleranţa, acceptarea diferenţelor dintre noi.

Unul dintre programele noastre este “Aventurile Tzitzi-Poc”, un program de educaţie emoţională non-formală prin teatru şi psihologie, implementat cu sprijinul StartONG, care stimulează motivaţia elevilor cu risc de abandon şcolar şi ajută la dezvoltarea capacităţilor emoţionale ale acestora. Spectacolele sunt create sub observaţie psihologică, iar situaţiile prezentate sunt inspirate din realitate şi abordează tematici precum adaptarea într-un mediu nou, împrietenirea, bullying-ul şi cum şi de ce să învaţam. Pe lângă activităţile pentru copii, am construit o serie de trei workshop-uri pentru părinţi şi profesori. Suntem conştienţi că problemele abordate (absenteismul, abandonul şcolar şi motivaţia în învăţare) trebuie abordate holistic. Mai mult decât atât, nu este suficient pentru un copil să-şi dezvolte doar abilităţile cognitive, el are nevoie să-şi dezvolte capacitatea de a-si identifica emoţiile, de a le exprima într-o manieră sănătoasă şi de a le gestiona. Doar aşa putem accesa societatea în care ne respectăm aşa cum dorim şi construim împreună relaţii sănătoase. Acest lucru presupune, printre altele, un vocabular al emoţiilor dezvoltat si capacitatea de a ne autoregla emoţiile.

Diferenţa dintre sistemele educaţionale care sunt influenţate de o filosofie bine gândită şi sistemele care eşuează este dată de claritatea ideilor asupra scopurilor, nevoilor şi dorinţelor în comparaţie cu educaţia ghidată orbeşte de obiceiuri şi tradiţii sau ca răspuns la presiunile sociale. Observ cum copiii, tinerii cu care lucrez, nu înţeleg adeseori de ce e important să înveţe. Şi mai mult, sunt puţini cei care ştiu s-o facă cu adevărat. Îndrăznesc să spun că, cu cât copiii înaintează în vârstă, cu atât lucrurile devin mai obişnuite, mai banale şi lipsite de sens. Jocul dispare sau este înlocuit de aplicaţii şi platforme de socializare fără să existe o socializare cu formă şi sens. Copiii îşi pierd curiozitatea şi odată cu ea dorinţa de a descoperi, de a învăţa, de a experimenta. Explicaţia neurobiologică este că această capacitate de a fi curioşi schimbă chimia creierului şi ajută ca informaţia şă fie înmagazinată şi pe o perioadă mai îndelungată.

Citeam acum ceva timp despre filosofia contemporană a educaţiei, unde am regăsit ideea că permanenţa este mai reală decât conceptul pragmatist de schimbare. Schimbarea de dragul schimbării, noutatea de dragul noutăţii sunt lipsite de sens. Am schimbat şi schimbăm în continuare metodele de evaluare. Iar fiecare vară găseşte două generaţii puse pe jar, pentru că nimic nu e stabil de la un an la altul. Se vorbeşte despre reconstruirea sistemului pornind de la nevoile elevului, fără că elevul să fie consultat. Ne-am poziţionat şi ne poziţionăm în continuare într-o poziţie superioară, scăldaţi în propriul egocentrism şi în lipsa de claritate a valorilor şi scopului final al educaţiei.

La baza oricărei educaţii stă o concepţie despre lume şi viaţă, o explicare a rostului lumii şi al vieţii. Iar instinctele şi capacităţile proprii ale copilului furnizează materialul şi oferă punctul de plecare al întregii educaţii.

Aşa cum spune Sadhguru, învăţarea e un instinct natural al omului, care produce fericire. Ori, atunci când învăţarea face copiii să fie nefericiţi, e evident că e nevoie să schimbăm ceva la felul în care privim educaţia. Să ne amintim întotdeauna că elevul este realitatea cea mai autentică a sistemului.