Răzgândirea educaţiei învechite

Oficialii Ministerului Educaţiei Naţionale au mimat încă o dată reforma cu noul „plan-cadru“ prin care s-a revizuit, dar nu s-a schimbat nimic în modul cum se fac studii gimnaziale. Au fost introduse materii cu titluri sforăitoare (educaţie interculturală) sau pompoase (cetăţenia democratică) ori abracadabrante (educaţie economico-financiară). Ce ar trebui să se schimbe cu adevărat pentru ca şcoala românească să iasă din marasmul în care se află?

Deşi Ministrul Educaţiei ne-a liniştit cu vestea că nu se vor „scoate” nici muzica şi nici latina, ba chiar că se va face mai multă informatică, episodul cu schimbarea eşuată a planului-cadru este relevant pentru situaţia în care ne aflăm. E clar că decidenţii de la noi sunt departe de „Regândirea educaţiei”, cerută de documentele Comisiei Europene, şi sunt în continuare în paradigma „răzgândirii educaţiei”, care presupune schimbare fără transformare.

Elevii au aflat că vor studia în loc de latină o inexistentă materie numită cultură romanică. Aceste studii „romanice” probabil că vor include elemente de istorie a Romei până la dispariţia latinei clasice. Sau elevii vor studia toate culturile care derivă din latină, deci implicit culturile franceză, spaniolă sau italiană? Ori va fi un amestec de socio-lingvistică şi istorie politică sau culturală a cel puţin unui mileniu de influenţă a limbii romane? Schimbarea este de formă, dar nu şi de conţinut.

Ce trebuie să se schimbe?

În primul rând este vorba tocmai despre această mentalitate care trebuie abandonată. Trebuie să trecem de la un sistem greoi, bazat pe transmiterea unidirecţională de informaţii la un sistem flexibil, unde şcolile şi profesorii să aibă libertatea de a alege ce şi cum studiază. Trebuie să ieşim dintr-un sistem bazat pe memorare şi reproducere mecanică, fixat într-un stil de învăţare şi predare învechite şi întemeiat pe relaţii perimate între profesori şi elevi. Gimnaziile noastre trebuie să iasă din modelul carceral înspre un sistem multi-modal.

O problemă sistemică majoră, care nu s-a rezolvat în ultimele două decenii în România, este tocmai lipsa opţiunii elevilor pentru mai multe direcţii de învăţare şi dezvoltare. Acest lucru se vede în situaţia catastrofală de la Bacalaureat, unde nu toţi absolvenţii de liceu sunt performanţi la nivelul cerut de standardele Ministerului. Separaţia primitivă de la noi, cu împărţirea veche între „uman” versus „real”, cu „profile” stranii (cum este socio-uman!) este cu totul depăşită.

Modelul şcolar din ţările nordice este astăzi performant nu prin cantitate, ci prin calitate. Nu e de mirare că în sistemul de evaluare PISA (programul pentru evaluarea internaţională) elevii finlandezi sunt pe primul loc în Europa, iar cei români printre ultimii.

Ce se întâmplă de fapt?

Spre deosebire de România, unde învăţământul se face cu toptanul, elevii din ţările nordice (Suedia este un alt exemplu relevant) pot alege direcţii de studii relevante, nu „arii curiculare” cum este aberaţia numită la noi „Om şi societate”. Copiii noştri trebuie să aibă ore unde să fie învăţaţi elemente de estetică, de artă vizuală, de cultură media. Ei trebuie să fie pregătiţi şi pentru activităţi aparent imponderabile precum comunicare, teatru, dans, arte plastice. Şi, evident, un elev care urmează o astfel de direcţie de studii nu va da examene de absolvire din matematică sau ştiinţele naturii, ci din estetică, ştiinţele comunicării sau cultură vizuală.

Tot mai multe sisteme educaţionale internaţionale renunţă la ideea de „materie“, care este înlocuită cu noţiunea „subiect“ (sau temă). 

Astfel, în loc să înveţe pe de rost poezii din literatura de secol XIX, elevii din aceste ţări studiază tehnici de scriere sau literatură universală ori cultură media. În loc de istoria predată cu ani de domnie învăţaţi pe de rost, pot fi făcute studii ale Uniunii Europene, care să amestece elemente de geografie cu concepte din politică (un fel de studii romanice, dar relevante).

Există zone cu totul absente din educaţia tinerilor noştri, dar cel mai grav este că lipsesc studiile despre cultura media din care ei fac parte. De exemplu în Franţa, încă din anii 80, se predă la liceu o materie numită studii media unde, împreună cu studii de cinema sau cultură populară, elevii sunt „alfabetizaţi” cultural. Este inacceptabil ca, într-o generaţie în care mare parte din informaţii provin prin intermediul mediilor de masă, la noi să se studieze aberaţii precum „educaţie tehnologică”. „Literaturizarea” media şi alfabetizarea culturală este obligatorie pentru sistemul românesc de învăţământ. În Statele Unite nenumărate licee au introdus studiile de jurnalism, iar în Anglia sunt licee unde se predau extensiv materii precum producţie video. Nici studii de teatru nu avem în liceele noastre. În afara activităţilor extra-şcolare, nu există o materie din programa de învăţământ care să fie dedicată dramaturgiei sau actoriei.

În plus copiii noştri, care sunt deja „nativi digitali”, fac în epoca tehnologiilor mobile o materie numită TIC (Tehnologia informaţiei şi comunicării), care este echivalentul studierii în epoca fierului a modului cum se cioplea piatra în Paleoliticul timpuriu. Revoluţia digitală nu a intrat în sistemul românesc de învăţământ (şi nici invers). Ea presupune noi contexte de învăţare, introducerea unor metode de predare care să includă mediile digitale şi, în general, obligaţia includerii noilor media în procesul educativ. În Danemarca, de exemplu, toate şcolile au pagini web, peste 90% dintre ele au implementat programe digitale de predare şi 98% dintre profesori utilizează predarea prin intermediul mediilor digitale la fiecare lecţie. La noi chiar şi şcolile care au sisteme wireless le interzic elevilor accesul liber.

În plus nu există niciun motiv să continuăm cu sistemul acesta în care toţi elevii din România trebuie să susţină acelaşi tip de bacalaureat şi să facă acelaşi tip de studii. Trebuie să dezvoltăm un sistem învăţământ, la nivel gimnazial, de tip vocaţional. Adică ceea ce Comisia Europeană a enunţat ca strategie până în 2020 şi anume implementarea procesului Copenhaga. Sistemul numit VET (de la Educaţie şi Pregătire Vocaţională) trebuie să le permită elevilor care nu vor să facă studii universitare (adică la noi aproape 50%) să aleagă domenii tehnice şi profesionale diverse, fără să fie obligaţi să încheie cu un bacalaureat tradiţional.

Elevii danezi pot să studieze la liceu programe cum sunt creşterea animalelor, producţie media sau reparaţii auto. La noi transformările din Uniunea Europeană sunt doar subiecte pentru conferinţe finanţate din fonduri europene.

Tot în ţările nordice elevii pot alege să studieze domenii vocaţionale dintre cele mai interesante, de la coafură la circ, de la resurse naturale şi mediu la servicii sociale, ori educaţie fizică şi sport. Astfel, elevii finlandezi care studiază în programul vocaţional de turism şi servicii au ore de „restaurant”, care includ deprinderi de comunicare şi limbi străine (pentru interacţiunea cu turiştii străini). Elevii danezi pot să studieze la liceu programe cum sunt creşterea animalelor, producţie media sau reparaţii auto. La noi transformările din Uniunea Europeană sunt doar subiecte pentru conferinţe finanţate din fonduri europene.

Dar cel mai important este faptul că abordarea generală trebuie să fie aceea a stimulării unui învăţământ deschis, unde elevii să poată alege trasee educative, unde copiilor să nu le fie îndesate în cap informaţii, ci să înveţe cum să înveţe. Până atunci, elevii noştri vor rămâne cu TIC şi cu noile studii romanice, unde, probabil, se va studia poezia provensală veche.