Ministerul Educaţiei Naţionale, adică instituţia ce răspunde direct de calitatea învăţământului public din România, scrie despre simularea naţională la clasa a VIII-a, negru pe alb, în comunicatul său:

“Din totalul celor 187.886 de elevi înscrişi, 177.946 (94,7%) au participat la toate probele. Dintre aceştia, 86.893 (48,8%) au obţinut medii peste 5.”

Şi, încă:

”La Limba română, prezenţa a fost de 95,4%, iar 119.963 (66,95%) de elevi au obţinut note peste 5, în timp ce la Matematică, prezenţa a fost de 95,2%, iar 54.465 (30,4%) au obţinut note peste 5.”

Şi, încă:

”La Matematică, primul loc [în ce priveşte procentul elevilor care au obţinut note peste 5 – n.m., M.S.] este ocupat de Capitală, cu 46,38%, iar cel mai scăzut procent îl are judeţul Călăraşi: 17,8%.”

Pe româneşte, adică: nicăieri în ţară (înclusiv Bucureşti) n-a fost un judeţ măcar, în care mai mult de jumătate din copii să fi luat nota 5 la simularea de Matematică!

Realizaţi dimensiunea reală a dezastrului?

Adaug faptul că problemele au fost absolut rezonabile ca dificultate, câteva chiar ingenios formulate, netriviale – deci răul adânc nu vine deloc din calitatea defectuoasă a subiectelor.

Răul adânc are, în fapt, cel puţin trei cauze sistemice:

  1. O programă şcolară prost croită, pur şi simplu – şi pentru clasele I-IV, dar mai ales pentru clasele V-VIII; nu doresc să detaliez (cantitatea enormă de cunoştinţe şi complexitatea acestora de multe ori inutilă sunt doar două metehne despre care merită discutat profesional), dar cred că oameni ai şcolii adevăraţi, distinşi matematicieni şi pedagogi desăvârşiţi, precum Radu Gologan, ori Wladimir Boskoff, au de spus un cuvânt mult mai greu decât al meu în materia analizei critice a felului în care matematica e oferită elevilor în primii opt ani de şcoală

  2. Un mod de predare a disciplinei de multe ori inadcevat, dacă nu incompetent de-a binelea, cu cel puţin două valenţe otrăvite: a) centrarea aproape exclusivă pe reţete de rezolvare a problemelor, în detrimentul aproape total al învăţarii de a gândi logic şi matematic; b) evaluarea necinstită, cu 7 sau 8 sau 9 acolo unde de fapt e 2 sau 3 sau 4, din laşitatea de a nu se confrunta – nici elev, nici profesor – cu faptul brut neplăcut al nestăpânirii decente a matematicii şi cu nevoia de a se pune ambii, oneşti şi integri, ”cu burta pe carte” (primul, învăţând; al doilea, făcându-şi meseria cu onoare)

  3. În fine (şi acesta e, în opinia mea, răul cel mai rău), arhitecturi curriculare depăşite, inadecvate, neperformante, în disonanţă structurală cu nevoile de învăţare ale copiilor secolului XXI – atât în ciclul primar, cât, mai ales, în cel gimnazial; din experienţa mea directă de lucru cu gimanzişti şi liceeni, am constatat că pe umerii lor, până la durerea finală de a “rezolva” problema de matematică (adică până în punctul în care au de aplicat cunoştinţele stricte de aritmetică, ori geometrie), apasă mai înainte cel puţin încă două defecte structurale:

    a) necunoaşterea limbii române, bat-o vina!... („Doamna profesoară, ce înseamnă jgheab?...”);
    b) incapacitatea de gândi în termenii logicii formale (când definim avem nevoie de genul proxim şi diferenţele specifice; nu e voie să folosim noţiunea de definit pe post de gen proxim etc.); tristeţea cu fracţiile şi procentele şi trecutul termenilor dintr-o parte în cealaltă schimbând semnele vine mult, mult mai încolo, pe râu în jos...


Monştrii născuţi din răul adânc descris mai sus sunt cel puţin doi, hidoşi, de noapte a minţii fără ghilimele:

  • Amputarea capacităţii de efectuare corectă a operaţiilor aritmetice de bază – adunare, scădere, înmulţire, împărţire – cu toate implicaţiile lor fundamentale, inclusiv în viaţa de zi cu zi (simplificări; amplificări; fracţii; procente şi câte şi mai câte...); acest cancer micro-intelectual devastează ulterior tot ce înseamnă relaţie şcolară decentă cu multe discipline din avalul Matematicii, precum Chimia, Fizica, Sociologia (care conţine Statistică la greu) ş.a.m.d.

  • Atrofierea gândirii logice şi a capacităţii de rezolvare a problemelor, în general; a fi incapacitat în această materie vitală înseamnă a trăi, pur şi simplu, ca o legumă în loc de fiinţă raţională demnă.

 

Pseudo-”soluţiile” scrise de M.E.N. în acelaşi comunicat de presă sunt praf în ochii opiniei publice şi pasează, laş, responsabilitatea reală unde ea nu are ce căuta. Pentru defectele structurale de sistem răspund decidenţii de sistem, şi nu inspectoratele şcolare ori şcolile, iar responsabilii principali pentru aceste rezultate slabe de sistem sunt următorii:
- ministrul Educaţiei Naţionale – azi, pe numele său Remus Pricopie;
- secretarul de stat pentru învăţământul preuniversitar – azi, inexistent (ruşine!...); 
directorul general pentru educaţie şi învăţare pe tot parcursul vieţii (care are în jursidicţie tehnică învăţământul preuniversitar) – azi (şi aproape dintotdeauna), pe numele său Liliana Preoteasa.
După ei, restul lumii – dar în primul rând cei trei menţionaţi anterior.

Că starea curentă a Educaţiei ameninţă direct fibra profundă a siguranţei naţionale a României, mie îmi e cât se poate de limpede. În particular, absenţa deprinderii de gândi şi acţiona corect logico-matematic şi incapacitatea de a face uz în mod eficient de informaţiile cantitativ-numerice din viaţa noastră constituie handicapuri capitale în calea bunei noastre funcţionări ca oameni responsabili ai cetăţii. Modelele educaţionale bine aşezate au consacrat de mult bunul simţ matematic drept ingredient sine qua non pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor în şcoală.

Noi, România, ce facem? În ciuda evidenţelor hiper-documentate, pe toate nivelurile posibile şi imposibile (de la studiile şi statisticile internaţionale şi până în sânul familiilor, unde chestiunea nu are cum să nu aibă ecou), ne încăpăţânăm să ţinem, inconştienţi şi iresponsabili, piciorul pe frâna transformărilor necesare de sistem, despre care am scris în nenumărate rânduri. De frică tembelă ori din impostură cinică, ambele în egală măsură de condamnabile. Dacă nu cumva, chiar cu bună-ştiinţă, ţara te vrea prost, pentru că prost poţi fi uşor manipulat, după bunul plac al rinocerilor României de lemn...

Dragă societate românească (adică: părinţi – acei dintre voi care ştiţi că nu vă trădaţi îndatorirea sfântă faţă de copiii voştri; profesori – acei dintre voi care ştiţi că nu vă trădaţi îndatorirea sfântă faţă de elevii voştri; elevi – acei dintre voi care ştiţi că nu vă trădaţi pe voi înşivă; formatori de opinie şi care vom mai fi fiind noi toţi, cei cărora ne pasă pe bune), concluzia mea e că deocamdată nu ne doare suficient de rău starea sistemului public al Educaţiei care ne şcoleşte copiii, pentru a purcede serios şi responsabil la schimbarea paradigmei sale

Mă gândesc eu aşa, că dacă ne-ar durea şi am simţi cuţitul la os, n-am sta ca nătângii contemplând tâmp surparea Şcolii şi nefăcând nimic, sau tolerând laş stări de fapt otrăvitoare, din alt ev. Drept pentru care, dragă societate românească, ne invit încă o dată să ieşim din negare şi să punem Educaţia publică pe făgaşul veacului nostru, aşa cum se cuvine, făcând, cât mai rapid, loc larg unei Şcoli de secol XXI pentru România secolului XXI.

Hai, că putem.

Dacă vrem cu adevărat!