Profesoara Cristina Tunegaru: „Copilul n-o să mai citească dacă o să se blocheze în mod frecvent la şcoală de texte pe care nu le înţelege”

Cristina Tunegaru                                                                                                 FOTO: Eduard Enea

Miercuri seară, la rezidenţa Scena 9, a avut loc o dezbatere despre relaţia mai mult sau mai puţin apropiată pe care românii o au cu poetul Mihai Eminescu, despre locul lui în programa şcolară, despre poezia şi actualitatea lui. Au vorbit poeţii Svetlana Cârstean şi Florin Iaru, şi profesoara de Limba română Cristina Tunegaru. Aceasta din urmă a împărtăşit impresiile sale de la catedră cu privire la felul în care elevii se raportează la Eminescu.

Întrebarea care a deschis dezbaterea a fost „ce înseamnă poet naţional”? Cristina Tunegaru, la fel ca Florin Iaru, a explicat că „naţional” trebuie interpretat ca „personal”, punctând că această sintagmă o sperie din cauză că stârneşte o serie de aşteptări din partea profesorilor şi părinţilor.

„Vreau să introduc perspectiva aceasta pedagogică pentru că Eminescu e considerat aproape parte a şcolii noastre, cel puţin în conştiinţa publică. Nu poţi să treci prin  şcoală, fără să treci prin Eminescu. Ceea ce consider că este greşit pentru că noi ne-am obişnuit  să  introducem autorii clasici- -aici mă refer şi la Eminescu şi la Slavici, Creangă chiar- de la vârste foarte mici, adică încă din şcoala primară şi primele clase de gimnaziu”, a spus Tunegaru. 

Profesoara a explicat că acest lucru reprezintă o eroare foarte mare pentru că textele sunt foarte dificile, iar copiii nu le pot recepta aşa cum o fac adulţii care au experienţă de viaţă şi de lectură. Adulţii au capacitatea de a înţelege lucruri profunde. 

Pericolul este cu atât mai mare cu cât la aceste vârste, se poate produce îndepărtarea copilului de carte. 

„Copilul n-o să mai citească dacă o să se blocheze în mod frecvent la şcoală de texte pe care nu le înţelege. Şi atunci îl  pierdem, încă de la vârstele acestea, când se formează adevăratele comportamente de lectură şi atitudine faţă de carte”, a explicat profesoara. 

Important la acest nivel este ca toţi copiii să treacă prin anumite texte, dar care să fie adecvate vârstelor şi experienţelor acestora, consideră Tunegaru. Conform acesteria, Eminescu poate fi potrivit pentru liceu, pentru facultate, „dar cu siguranţă, nu este potrivit pentru gimnaziu”. 

Adecvare şi înţelegerea textelor

„Noi, în pedagogia noastră, nu punem preţ, aprope deloc, pe înţelegerea textelor. Le dăm copiilor textele şi le interpretăm în felul nostru, în felul în care adulţii înţeleg textele, şi ei trebuie să le înţeleagă în acelaşi fel. Copiii nu pot să facă lucrul ăsta. Şi atunci învaţă pe dinafară”, a mai povestit Tunegaru. 

Aceasta a povestit că a văzut cum copii de clasa a V-a şi a VI-a, „chinuiţi pur şi simplu” de textele scrise de Mihai Eminescu, pentru că nu îl puteau înţelege. A dat exemplu poemul „Peste vârfuri”, prezent în manualele de clasa a VI-a. 

„Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte.”- versul acesta îi blochează pe toţi copiii aceştia, a punctat Cristina Tunegaru. 

Mai departe urmează un proces deja firesc în sistemul educaţional românesc: elevii încep să înveţe comentarii unde au cuvinte pe care nu le pot înţelege. 

„Şi atunci s-a terminat cu orice înseamnă înţelegere, cu orice înseamnă receptare”, a concluzionat profesoara. 

Importanţa receptării

Cheia este receptarea, consideră Cristina Tunegaru, iar sintagma „poet naţional”, pe care o consideră o capcană, nu o foloseşte la clasă. 

„Le spun copiilor că e un poet important, le arăt de ce e importat şi pot să le transmit, poate, emoţia mea. E important pentru mulţi copii să vadă că eu rezonez cu textele alea. Dar asta nu înseamnă că o să le cer o receptare pe măsură, pe care eu aş putea să o ofer textului”, a mai spus ea.

Limbajul complicat este şi el o problemă când vine vorba de receptarea şi internalizarea unui text, în viziunea profsoarei. Copiii citesc comentariile altora şi vor să creeze şi ei unele, fără a avea însă limbajul sau înţelegerea pentru acest lucru. 

„Nu mai receptăm autentic textele lui Eminescu, ci receptăm interpretările lor”, a  mai spus Cristina Tunegaru. 

Contra inerţiei sistemului educaţional 

Cristina Tunegaru încearcă să le predea copiilor texte accesibile şi care să îi incite, despre care să ştie ceva, cu care să reuşească să se identifice. A renunţat să le vorbească despre eul liric care a şi fost scos, alături de alte concepte, din programa şcolară. În schimb, le aduce texte prin care să încurajeze comunicarea profesor-elev. 

Astfel, într-o zi le-a adus „8 povestiri de pe Calea Moşilor” de Adina Popescu, unde sunt povestite întâmplări care se petrec pe Calea Moşilor şi la magazinul Bucur- Obor.

„Când au auzit Bucur-Obor şi Calea Moşilor, li s-au luminat ochii- <<am fost şi noi acolo>>. Şi le-am propus să o invităm pe Adina Popescu. Reacţia lor a fost: <<trăieşte şi poate să vină la noi>>?!”, a povestit profesoara. 

A ales cărţi în care elevii să se poată regăsi, realizând astfel conxiunea dintre ei şi carte. La un moment dat, le-a dăruit o carte potrivită fiecăruia dintre ei. Urmarea? Colegii profesori au început să o întrebe: ce le-aţi făcut? Iar întrebarea era pusă pentru că elevii ajunseseră să citească în pauze. 

„Le-am dăruit cartea şi i-am făcut să se caute în carte, să se regăsească. Acolo se afla opinia mea despre ei”, a mai spus Tunegaru. 

Poezia şi literatura nu se predau 

Pentru Cristina Tunegaru, termenul „a preda” e greşit când vine vorba de aplicarea lui unor concepte precum poezia sau literatura în ansamblul ei. 

Există, în opinia acesteia, două căi de a ajunge la literatură: una directă, cea pe care o aplicăm în actualul sistem educaţional, respectiv un drum ocolitor.

Cea directă conţine practicile curente de la clasă, în care le aducem elevilor textele autorilor clasici, de la Eminescu, la Slavici, la Caragiale ( mai uşor şi mai iubit de copii). 

Drumul ocolitor ar fi cel  prin care trecem prin texte adecvate copiilor şi pe care, în final, se ajunge la aceşti autori clasici.

„Adică destinaţia să fie Eminescu, nu primul pas”, a conchis profesoara. 

Cum a ajuns un copil corigent 

Literatura este cheia apropierii de copii, consideră Tunegaru. De asemenea, aceasta crede că gramatica înstrăinează, pentru că este dificilă şi abstractă, fiind necesar „minimalul foarte minimal”. 

„Prin literatură, le transmiţi nişte valori ale tale şi dragostea faţă de carte, faţă de a citi”, a spus aceasta. 

Profesoara a povestit că, la un moment dat, la clasa a V-a, a lucrat cu copii corigenţi.  Unul dintre ei era foarte isteţ, citea şi înţelegea ce citeşte. Când s-a uitat în caietul acestuia, Cristina Tunegaru a văzut nişte cuvinte care nu aveau ce să caute acolo, cum ar fi „illo tempo” sau „dihotomie”.

„Există o ruptură între profesori şi copii. Profesorii nu ştiu să se apropie de elevi, se folosesc de nişte cuvinte... poate din frica de simplitate. E cel mai simplu să fii străin de copii. Să te duci în clasă, să predai frica. Te duci în clasă, nu te implici emoţional, predai şi ieşi din clasă”, a mai spus profesoara. 

Pentru Tunegaru un astfel de lucru e inacceptabil pentru că s-ar simţi inutilă la catedră.

Revenind la copilul corigent, a lucrat cu el de câteva ori pe săptămână. Era timorat şi detesta româna. În cele din urmă însă, şi-a luat corigenţa cu nota 7 sau 8. A ajuns în clasa a VI-a. 

Comentariile, o moştenire a sistemului educaţional

Şcoala trebuie să fie plăcere, iar literatura, la fel, crede Tunegaru. Mai mult, copiii sunt victimele selectării textelor neadecvate. A văzut deja multe generaţii care ajung la liceu fără să fi citit vreun text.

Când a corectat lucrări de la evaluarea naţională, a observat că mulţi copii au învăţat pe dinafara un comentariu,modificând doar titlul, autorul, adăugând citate din text, respectiv câteva modificări. Acest lucru i-a demonstrat că nu au înţeles textul. 

„De regulă profesorii, pentru că folosesc scurtături, le dau copiilor să înveţe compuneri deja scrise, iar copiii modifică doar pe ici pe colo. Adaptează compunerea la textul nou”, a mai spus profesoara.

„Evaluarea naţională se face pe baza unor texte la prima vedere, iar elevul trebuie să recepteze un text pe care nu l-a mai citit. Trebuie să formuleze mesaje scrise, după o anumită structură. Trebuie să înveţe structura textului argumentativ, exprimarea opiniei. Important e să aibă elementele de teorie literară. Deocamdată, generaţiile acestea trei- a VI-A, a VII-a, a VIII-a, de anul acesta, încă mai merg pe structura aceasta. Clasa a V-a merge pe programa nouă şi nu ştiu cum va arăta evaluarea nouă, dar probabil nu va mai fi atâta teorie literară, din moment ce în programă nu mai este. Cu cât are mai mult exerciţiu de interpretare a textului la prima vedere, cu atât mai bine. Profesorul apreciază implicarea elevului”, a explicat Tunegaru. 

Ce reprezintă Eminescu pentru Cristina Tunegaru

„Eminescul meu personal este cel pe care l-am descoperit târziu, în facultate şi mult după ce i-am descoperit pe ceilalţi poeţi – începând cu Arghezi- primul pe care l-am iubit”, a mai spus profesoara.

La început, textele lui Arghezi i s-au părut respingătoare, însă la o a doua lectură, care a fost critică şi personală, a ajuns să îi iubească textele. Acesta a fost punctul în care a început să iubească poezia. 

Pe Eminescu al ei, personal, l-a descoperit la un seminar cu Doris Minorescu. Acesta i-a dat şansa de a o provoca să îl comenteze pe poet, eliberându-se de orice cometariu critic. Le-a spus „comentaţi textul”. 

„Atât. Fără nimic altceva. Am început să citesc Eminescu cu alţi ochi. Nu mai era Eminescu acela încărcat de critică, de trimieri la poeţii germani. Era doar Eminescu”, a încheiat profesoara.