Trăim în ţara în care totul pare în zadar. În ţara lui „atât s-a putut”, lui „să se facă” şi a lui „merge şi aşa”. Iar dacă s-a făcut, de ce s-a făcut? Mai bine să nu se facă nimic. Suntem campioni mondiali la aruncat cu noroi, deţinători ai adevărului absolut. Toate aceste „calităţi” ne ţin prizonierii unei paradigme de mediocritate băltită, din care vom ieşi doar dacă ne vedem liniştiţi de drum şi folosim pietrele altora ca să spargem barierele auto-impuse. Vezi îndemnul lui Ilie Bolojan dintr-un interviu recent: „Important e asta: tu fă-ţi treaba cât mai bine acolo unde eşti şi generează o schimbare în jurul tău. România nu mai are ani de pierdut”. 

Săptămâna trecută, preşedintele Klaus Iohannis a promulgat legea pentru instituirea Zilei Naţionale a Lecturii. O lege pe care am iniţiat-o, care a fost semnată de parlamentari de la toate partidele democratice şi care face parte dintr-un pachet legislativ mai consistent de susţinere a lecturii în România, ţara în care citim mai puţin de cinci minute pe zi. Da, evident, suntem codaşii Europei (şi) la acest capitol. Încă de când am depus proiectul, dar mai ales după promulgarea legii, au apărut şi comentatorii de serviciu. 

Culmea, unii dintre ei au ajuns prin funcţii importante, care au legătură cu susţinerea şi promovarea culturii. Trecătoare, desigur, aşa cum sunt toate funcţiile. Toţi mari propovăduitori ai sintagmei „vrem o ţară ca afară”. Ghinionul lor e că îi cunosc de ani de zile, norocul lor e că nu am timp de pierdut cu ei. 

Şi totuşi, cum e pe afară cu lectura?

Pe 2 martie, de ziua autorului de cărţi pentru copii Dr. Seuss, în SUA se sărbătoreşte National Read Across America Day - instituită de National Education Association (NEA) în 1998. Cu timpul, datorită notorietăţii şi interesului din ce în ce mai crescut pentru evenimente legate de lectură, această zi a devenit un fenomen naţional, la care iau parte toţi elevii americani. De altfe, în SUA, fiecare lună din an are cel puţin câte 3 evenimente dedicate cărţii în orice formă, de la ziua cărţilor pentru copii, până la săptămâna dedicată cărţilor în format electronic sau luna poeziei.

India sărbătoreşte Ziua Naţională a Lecturii de 25 de ani, pe 19 iunie, în onoarea Mişcării Bibliotecii Tatălui Indiei - Puthuvayil Narayana Panicker. Ţara îl onorează pe omul care nu numai că a iniţiat biblioteci în statul său natal, dar a fost, de fapt, responsabil pentru mişcarea culturală care să susţină lectura în statul Kerala. 

Coincidenţă sau nu, India este campioana mondială la ore de citit pe săptămână - 10,42 ore pe săptămână. Topul este completat de Thailanda cu 9,24 şi China cu 8 ore pe săptămână, în medie, pe cap de locuitor. În România măsurăm în minute, media fiind sub cinci minute pe zi. Un român citeşte o carte pe an, în medie. În comparaţie, un neamţ citeşte 16 cărţi pe an, în medie. 

Ce înseamnă această lege? 

Legea pentru Ziua Naţională a Lecturii setează un cadru pentru implicarea tuturor celor cărora le pasă de carte în activităţi de încurajare a lecturii, mai ales în rândul elevilor şi tinerilor. Nu impune obligaţii şi nici costuri explicite, ceea ce ar fi blocat procesul de legiferare la Ministerul Finanţelor prin prisma impactului bugetar, dar dă posibilitatea autorităţilor publice centrale şi locale, bibliotecilor şi editurilor să organizeze activităţi de promovare a lecturii. 

Mă voi implica personal pentru a încuraja toţi factorii de decizie, alături de societatea civilă şi de mediul privat, să sărbătorească aşa cum se cuvine, încă din acest an, Ziua Naţională a Lecturii, stabilind prin proiectele alese adevărate tradiţii, aşa cum se întâmplă deja de foarte mulţi ani în alte ţări. Şi deja avem primele proiecte conturate: în Sectorul 1, în judeţele Giurgiu (prin Consiliul Judeţean) şi în Piatra-Neamţ (prin primărie), plus alte zeci în stadiul de discuţie. 

Celor care spun că a avea o Zi Naţională a Lecturii înseamnă că vom citi doar pe 15 februarie, le reamintesc că nu combatem cancerul doar pe 4 februarie, nu ne amintim de Holocaust doar pe 27 ianuarie şi nici nu arborăm drapelul doar pe 24 iunie. Ţine de o logică elementară, dar şi de o minimă informare cu privire la modelele de bune practici din alte ţări, descrise pe larg în expunerea de motive a legii. Dar…câţi mai au răbdare şi timp de citit şi de înteles argumente şi statistici? Mă întreb ce au făcut toţi aceşti aruncători de pietre ca să încurajeze cititul în România? Pe cont propriu sau prin entităţile pe care le reprezintă? Mă întreb cât de tare le pasă? Cât de conştienţi sunt de legătura dintre cât citim şi ce ţară avem?

Un studiu al Băncii Mondiale arată că ratele mari de alfabetizare sunt asociate cu populaţii mai sănătoase, mai puţine infracţiuni, o creştere economică mai solidă. Costul analfabetismului, potrivit unui raport scris de World Literacy Foundation, era estimat la 1,2 mii de miliarde de dolari pentru economia globală. Iar dacă ţinem cont de faptul că pandemia a accentuat sărăcia şi a mărit decalajele între state şi regiuni, reducând accesul la educaţie pentru copiii din medii sărace, rezultă că cifrele şi mai rău în prezent.

Ştiu că e complicat de schimbat mentalităţi, dar nu e imposibil. Ştiu că pare greu că vom reuşi să ne scoatem nasul din aplicaţiile de socializare ca să îl mutăm între paginile cărţilor (fie ele şi electronice), dar e realizabil. Celor care sunt nemulţumiţi de tot şi de toate le reamintesc că dreptul de a critica este simetric cu obligaţia de a face. Iar pe dumneavoastră, cei care credeţi că România se poate reîndrăgosti de carte, vă rog câteva lucruri simple: citiţi, dăruiţi cărţi, mergeţi în librării şi biblioteci împreună cu generaţiile următoare. Astăzi, mâine, pe 15 februarie şi în fiecare zi. Doar aşa ne vom face bine.