Pledoarie pentru educaţie spirituală de secol XXI. Gând onest Patriarhului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Preafericirea Voastră, O lecţie importantă pe care am învăţat-o în anii în care am contribuit la conştientizarea, în spaţiul public, a nevoii unei Şcoli de secol XXI pentru o Românie de secol XXI a fost aceea a angajării directe a dialogului la nivelul cel mai înalt de autoritate, responsabilitate şi decizie, atunci când subiectul a cerut aşa ceva.

Am procedat ca atare cu privire la starea sistemului public al Educaţiei, inadecvat strategic nevoilor României de azi şi, mai ales, de mâine – subiect de securitate naţională – interacţionând nemijlocit cu cei patru şefi de stat de până acum, începînd din 1990. În mod deosebit, am dialogat – direct sau indirect – cu personalitatea aleasă prin vot democratic să conducă destinele ţării în acest mandat, ca şi în cel anterior, cu atât mai mult cu cât actualul Preşedinte al României a desemnat Educaţia drept chestiune de importanţă critică, asumându-şi personal proiectul transformării sale istorice. Dovada de netăgăduit a gravităţii temei este includerea sa în Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2020-2024, atât în secţiunea Riscuri (“143. Perpetuarea unor disfuncţii trenante în organizarea marilor sisteme publice afectează drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Riscurile derivă, în continuare, din funcţionalitatea redusă a marilor sisteme publice de sănătate, educaţie şi asistenţă socială, pe fondul deficienţelor cu caracter generalizat, conexe modului de alocare şi gestionare a resurselor, dar şi insuficienţei acestora” – p. 27), cît şi în secţiunea Vulnerabilităţi (“166. Calitatea scăzută a actului educaţional, care plasează România pe ultimele poziţii din Uniunea Europeană cu privire la rezultatele şcolare comparate internaţional (PISA), rata de finalizare a studiilor universitare sau accesul la programe de formare pe tot parcursul vieţii.” - p. 29) Când afirm că România secolului XXI funcţionează cu un sistem educaţional de secol XIX-XX (de unde şi inadecvarea strategică fundamentală), am în vedere, specific, încremenirea Şcolii ca sistem în paradigma sa comunistă (caracterizată, înainte de orice, prin centralizare exacerbată, profund contraproductivă, pe toate palierele sale operaţionale, începând cu cel al arhitecturii curriculare) acolo unde, în loc, ar fi fost firesc să funcţioneze de ani buni deschiderea proprie subsidiarităţii de vocaţie profund europeană, cheie de boltă a existenţei Uniunii a cărei membră ţara noastră a devenit, prin proprie voinţă, la 1 ianuarie 2007. Adică de cincisprezece ani împliniţi, la 1 ianuarie 2022.

Mutatis mutandis, dată fiind importanţa cu totul specială a unei soluţii de secol XXI pentru o educaţie spirituală de secol XXI prezentă într-o arhitectură curriculară de secol XXI a Şcolii ca sistem în România – în opinia mea, subiectul cel mai sensibil la fiecare iteraţie de noi planuri-cadru – mă adresez direct Preafericirii Voastre, ca Întâistătător al cultului religios cu ponderea vast majoritară între cele 18 culte recunoscute oficial în România, cunoscând prea bine greutatea imensă a cuvintelor pe care le rostiţi, rod al autorităţii de netăgăduit pe care o exercitaţi, ca pol de putere excepţional în societatea românească de azi.

Ilustrez aserţiunea de mai sus prin două speţe extrem de relevante pentru subiectul conversaţiei noastre, petrecute la peste un deceniu în timp una de cealaltă.

Anul 2010. Textul viitoarei Legi a Educaţiei Naţionale nr. 1 din 2011 ajunge în dezbaterea Camerei Deputaţilor, validat de Guvernul României, care a decis menţinerea, la art. 17 privind statutul orei de religie, a celui de-al treilea alineat la a cărui scriere, mărturisesc, am contribuit direct, primind validarea de politici publice educaţionale a personalităţilor responsabile instituţional de forma textului legii. Alineatul era acesta:

„Art. 17. […] (3). La cerere, în locul orei de religie, elevii pot urma cursuri de istoria religiilor, istoria culturii şi artelor sau alte cursuri utile în formarea comportamentului etic, social sau comunitar.”

Am aşteptat cu maxim interes reacţia Preafericirii Voastre, care nu a întârziat în spaţiul politic şi public probând, aşa cum spuneam, puterea imensă a cuvintelor pe care le rostiţi şi scrieţi.

În 28 aprilie 2010, în scrisoarea transmisă Preşedintei Camerei Deputaţilor de la acea vreme, i-aţi notificat explicit “suprinderea şi îngrijorarea” faţă de “unele prevederi ale proiectului Legii Educaţiei Naţionale în forma transmisă de Guvernul României către Parlamentul României, în data de 14 aprilie 2010”, cea mai semnificativă fiind cea privind existenţa unei alternative educaţionale la obligativitatea prezenţei orei de religie în trunchiul comun al tuturor planurilor-cadru din învăţământul preuniversitar. Aţi scris aşa:

“Prevederile a căror modificare se impune privesc statutul orei de religie şi al cadrelor didactice care predau disciplina religie, precum şi programa pentru disciplina religie.

1. Astfel, în art. 17, alin. (3) din Proiectul Legii Educaţiei Naţionale se arată„La cerere, în locul orei de religie, elevii pot urma cursuri de istoria religiilor, istoria culturii şi artelor sau alte cursuri utile în formarea comportamentului etic, social sau comunitar.”

Acest alineat, care nu a existat în forma iniţială, scade importanţa orei de religie între celelalte discipline şcolare şi poate genera forme de abuz, oferind directorilor unităţilor şcolare posibilitatea de a completa norma didactică acolo unde este cazul, prin retragerea elevilor de la ora de religie. Exprimarea „în locul orei de religie” transformă această disciplină, afirmată ca parte a trunchiului comun, într-o disciplină opţională.”

Anul 2020. Una dintre noile variante de planuri-cadru pentru gimnaziu elaborate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prevedea înlocuirea evaluărilor prin note cu evaluări prin calificative la Educaţie artistică (plastic/muzicală), Religie, Educaţie fizică şi sport, întrucât “aceste discipline se bazează pe predispoziţii native, aptitudini, înclinaţii, având un caracter vocaţional explicit”.

Din nou, cuvântul imens de puternic al Preafericirii Voastre s-a făcut auzit în spaţiul public şi politic, prin scrisoarea adresată în 19 august 2020 ministrului Educaţiei şi Cercetării de la acea vreme, în care aţi scris aşa:

“Acest argument este eronat din punctul de vedere al ştiinţelor educaţiei. Predispoziţiile native – definite ca în psihologia clasică sau după curente mai recente – pot fi specifice oricărui domeniu de studiu (de exemplu, predispoziţia pentru studiul matematicii, predispoziţia pentru studiul ştiinţelor experimentale etc.). Pe de altă parte, evaluarea face parte din specificul oricărei materii şcolare; aşadar, este necesară şi la ora de Religie. Lipsa evaluării elevilor la ora de Religie sau găsirea unor soluţii alternative la notă constituie un afront adus statutului acesteia ca disciplină şcolară. Nota funcţionează ca un stimulent al învăţării atât în sens pozitiv („învăţ ca să iau o notă mare”), cât şi negativ („dacă nu mi se pun note, de ce să mai învăţ?”). Corelat cu acest rol de motivare, nota este apreciată de elevi şi profesori ca un barometru al strădaniei elevilor. Efortul depus de elevi în acumularea de cunoştinţe şi în formarea de atitudini şi conduite moral-religioase se cere răsplătit şi valorizat.”

Urmează, în text, zece argumente ce susţin reafirmarea importanţei “prezenţei disciplinei şcolare Religie în trunchiul comun, în Planurile-cadru pentru învăţământul primar, gimnazial şi liceal”.

Pentru mine, ca profesor, caracterizarea “lipsei evaluări elevilor la ora de Religie sau găsirea unor soluţii alternative” drept “afront adus statutului acesteia” (sic!...) este profund şi structural inacceptabilă, probând o subtilă încrâncenare scăpată de sub control în susţinerea cauzei despre care facem vorbire acum, iar argumentul notei drept stimulent al învăţării / barometru al strădaniei elevilor, deci, pe cale de consecinţă, al necesităţii acesteia pentru corectă “răsplătire şi valorizare” îmi apare mult prea cusut cu aţă albă groasă, din pricina aceleiaşi subtile, ne-necesare, încrâncenări. Nu detaliez, pentru că nu e rostul aici, dar eu însumi am făcut mii de evaluări cu sens, în care nu nota a fost stimulentul principal al progresului celor evaluaţi de mine. Pentru contextualizarea aserţiunilor anterioare, evoc două referinţe pedagogice dintr-un cu totul alt film decât cel de tip “răsplătire şi valorizare prin note”: pilda castaliană din “Jocul cu mărgele de sticlă” (H. Hesse) şi, respectiv, lecţia excepţională a profesorului John Keating, în secvenţa antologică “Understanding Poetry”, din filmul “Dead Poets Society

Răspunsul politic la cuvântul imens de puternic al Preafericirii Voastre, şi în 2010 şi în 2020, a fost grabnica ascultare. Alineatul 3 citat mai sus a dispărut rapid din textul legii. Iar despre educaţie spirituală, nu Religie, prezentă aşa cum se cuvine în dezbaterea de idei privind Educaţia de secol XXI, silentio stampa. Nici nu m-aş fi aşteptat la altceva de la o clasă politică inept nevolnică şi atunci şi acum, incapabilă structural să vadă dincolo de trocul tranzacţional al votului următoarelor alegeri ce bat, acuşi-acuşi, la uşă, căreia îi puteţi cere absolut orice şi care de îndată va face supusă ascultare, de inept nevolnică ce este. Cât despre invocarea deciziei Curţii Consituţionale a României, daţi-mi voie să am propriile mele rezerve cât se poate de serioase, rezultate din interacţiunea mea directă cu judecătorii Curţii, într-un dosar în care ceream constatarea neconsituţionalităţii legilor electorale, pe baza semnăturilor netrucate, 1788 la număr, în loc de... 17797!, pe care le-am obţinut cinstit în pregătirea candidaturii mele independente de senator în Circumscripţia nr. 42 Bucureşti, la alegerile parlamentare din 2016, dosar respins cu “majoritate de voturi” (pe româneşte: cel puţin un judecător CCR a admis că legislaţia electorală este, în fapt, neconstituţională). Despre ce vorbim, aşadar?

Pentru conformitate, aduc aici la cunoştinţa Preafericirii Voastre luările mele de poziţie publice în privinţa necesităţii obiective a unui aranjament curricular de secol XXI privind educaţia spirituală, în sistemul public al Educaţiei din România, decriptat în cu totul altă cheie decât cea a jocului de putere pe faţă, aşa cum Legea Educaţiei Naţionale nr. 1 din 2011, la art. 18, alin. (2), explicitează negru pe alb: “În cazul în care elevul nu frecventează orele de religie, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie.” Serios? Chiar aşa, my way or the highway? (las la o parte soluţia birocratică orwelliană decisă ulterior în acelaşi alineat, cu înscrieri prin tot felul de cereri scrise, despre care nu comentez):

1 mai 2010 - blogul meu http://scoala-pe-bune.blogspot.com/. Am reprodus scrisoarea Preafericirii Voastre, adresată Preşedintei Camerei Deputaţilor

1 mai 2010 – blogul meu http://scoala-pe-bune.blogspot.com/. Am reprodus textul Recomandării nr. 1720 din 2005 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulate Education and Religion, privind relaţia din Educaţie şi Religie în Uniunea Europeană, al cărei stat membru este România, din 1 ianuarie 2007

2 februarie 2013 –blogul meu https://adevarul.ro/blogs/marian.stas. Am reluat, comentând, ideile principale din textul Recomandării nr. 1720 din 2005 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulate Education and Religion, privind relaţia din Educaţie şi Religie în Uniunea Europeană, al cărei stat membru este România, din 1 ianuarie 2007

28 aprilie 2017 – revista Q Magazine. Am comentat intruziunea inacceptabilă a Arhiepiscopiei Tomisului în atribuţiile manageriale ale Inspectoratului Judeţean Constanţa, cu ocazia Marşului pentru Viaţă

21 august 2020 – site-ul https://ziare.com/scoala/stiri-invatamant. Am comentat in extenso chestiunea calificativelor, în contextul scrisorii adresate ministrului Educaţiei şi Cercetării.

Preafericirea Voastră,

Am citit foarte atent programele şcolare la disciplina Religie. În opinia mea, sunt întocmite excepţional de riguros, de o echipă de profesionişti desăvârşiţi. Tot în opinia mea, vulnerabilitatea de fond a acestui demers academic, altminteri construit impecabil, rezidă în deplasarea accentului major de pe educaţia spirituală, cât se poate de necesară, proprie unui stat laic, pe educaţia religioasă proprie, mai degrabă, catehezei ecleziastice. Am recitit, de asemenea, de zeci de ori textul alineatului scris în 2010 (“… elevii pot urma cursuri de istoria religiilor, istoria culturii şi artelor sau alte cursuri utile în formarea comportamentului etic, social sau comunitar”) şi îl apreciez la fel de decent şi corect, în literă şi spirit educaţionale, şi acum ca şi cu mai bine de zece ani urmă. Adaug aici tălmăcirea mult mai nuanţată şi exactă a unui eminent cărturar, legitimat incontestabil pe tărâmul teologiei, căruia i-am cerut sfatul (după cum am cerut sfat, aşa cum se cuvine din parte-mi, şi altor clerici de rang înalt):

“… educaţie religioasă non-confesională, care să includă toate religiile, ca fenomene istorice şi de global-echivalentă ”spiritualitate” ”

Cu menţiunea expresă, de context şi proces, făcută imediat de distinsul cărturar eminent:

“Discuţia e veche şi complicată.”

Da. Exact aşa. Dacă “discuţia” nu era atât de sensibilă, cu atât de multe nuanţe delicat de ţinut într-un echilibru educaţional dinamic, elegant şi eficient, de secol XXI, nu m-aş fi adresat direct Preafericirii Voastre, cerându-vă respectuos, aşa cum fac prin rândurile de faţă, să faceţi istorie, adică să deschideţi şi să coordonaţi personal, Dumneavoastră, ca Patrirah, Conversaţia publică despre cea mai bună educaţie spirituală cu putinţă pe care o pot primi generaţiile României de azi şi de mâine – aşa cum spuneam, într-o arhitectură curriculară de secol XXI, pentru o Şcoală de secol XXI.

Vă mulţumesc anticipat pentru răgazul acordat mesajului meu şi Vă transmit un gând onest, cu deplină deferenţă faţă de greutatea imensă a cuvântului Preafericirii Voastre, din rolul de Întâistătător erudit, luminat, îndrituit să exercite în chip ales putere smart de clasă excepţională.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite