Pianistul care a învăţat muzică de la lăutari

Mircea Logojan îi preferă pe Franz Liszt şi pe Robert Schumann FOTO Arhivă personală Mircea Logojan

Din cei 16 ani împliniţi, Mircea Vasile Logojan are mai bine de 10 ani experienţă ca pianist, peste 50 de diplome de excelenţă primite la concursuri şi un vis care stă să se împlinească.

Într-o cameră luminată alb-negru, îmbrăcat elegant, Mircea se aşază pe scaunul din faţa pianului său cu coadă, trage aer în piept şi-şi pune, graţios, degetele pe clape. Cântă, fără note!, Prelude Op. 32 No.12 de Serghei Rahmaninov. Privindu-l, acest preludiu pare o joacă pentru Mircea, dar o joacă pe care o stăpâneşte şi o exersează cu stil. Îi place să-şi lase corpul în voia notelor muzicale, închide ochii la sunetele mai calde, în timp ce mângâie clapele şi se încruntă nervos la pasajele intense, când apasă cu forţă pe note, de parcă atunci, chiar în momentul ăla, Mircea ar cânta pentru ultima dată. Când deschide ochii după ultimul acord, rămâne serios, fără nicio grimasă sau zâmbet satisfăcut în colţul gurii. Mai că ar spune: „Sunt pregătit să o iau de la capăt!“.

Mircea trebuia să cânte la clarinet

Mircea e un băiat ferchezuit din satul Chişcădaga (judeţul Hunedoara), căruia îi plac Franz Liszt şi Robert Schumann. Studiază pianul la Liceul de Arte „Sigismund Toduţă“ din Deva încă din clasa I. 

Vrea să urmeze Academia de Muzică „Gheorghe Dima“ din Cluj-Napoca şi se pregăteşte intens de pe acum: merge la masterclass-uri susţinute de muzicieni profesionişti străini, exersează, în medie, patru ore pe zi, participă la concursuri
de parcă vrea să transforme admiterea într-un examen „floare la ureche“. Nu e aşa simplu, ne-ar spune Mircea. Încă are trac când urcă pe scenă sau când se filmează interpretând vreo compoziţie chiar la el în cameră. Facultatea e un obiectiv, dar nu primul care-i vine în minte. Visul său e să cânte perfect concertul numărul 1 de pian al lui Ceaikovski. Dar ce faci când crezi că fiecare notă pe care o cânţi e greşită? Aşa mai simte Mircea câteodată, chiar şi după anii ăştia mulţi de pregătire. Tot el îşi răspunde singur – lasă la o parte grijile şi, cu aceeaşi ambiţie cu care a crescut până acum, se aşază pe scaunul pianului şi se pregăteşte să o ia din nou şi din nou de la capăt.

Dacă ne-am lua după o vorbă americană, Mircea face parte din categoria „aşa tată, aşa fiu“. Tatăl său, pe care-l cheamă tot Mircea, cântă la saxofon în formaţii populare. E un interpret cunoscut în zonă. Şi-a dorit mult ca fiul său să-i urmeze exemplul şi să cânte tot la un instrument de suflat, dar la clarinet, însă n-a fost chip să-l mai dezlipească de pian.

La 3 ani, „cânta“ cu tatăl său

Mircea avea 3 ani când a primit cadou o orgă de la tatăl său care, pe atunci, cânta într-o formaţie la un restaurant din staţiunea Băile Felix. Mircea îl însoţea la reprezentaţii. „Ca să nu-l las singur în cameră, îl luam
cu mine pe scenă şi cânta şi el, cum îi suna mai bine, la orga lui“, spune tatăl băiatului, care şi-a dorit ca fiul său să aibă un drum deschis încă de mic. Aşa a prins drag Mircea de instrumentele cu clapă şi aşa a învăţat muzica: după ureche, de la lăutari.

De la orgă a trecut la pianină digitală, în clasa I, pe care a schimbat-o, patru ani mai târziu, cu o altă pianină mai specială. Din clasa a VII-a, Mircea învaţă la pian cu coadă. A avansat treptat, de la joacă, la o activitate care s-a transformat în vocaţie. „Începuse să meargă la concursuri încă din a III-a şi se întorcea acasă cu tot mai multe premii, iar profesoara lui de pian, doamna Doina Onea, îmi spunea că nu mă înţelege. Eu ţineam morţiş ca, din clasa a V-a, să treacă pe clarinet, dar era limpede că el era foarte bun la pian. Ar fi fost păcat să renunţe. Mi-am dat seama că e născut pentru pian la câte rezultate are“, spune tatăl său, până la urmă mândru de decizia luată.

Pianul, ca terapie pentru suflet

Îi e greu să spună ce înseamnă această pasiune nutrită pentru pian, ce simte când ascultă, live sau pe Youtube, concertul vreunui pianist preferat. Ştie doar atât: că, atunci când are ceva pe suflet, merge şi cântă.

Când a aflat că e unul dintre bursierii stART, pentru Mircea a fost ca în momentele trăite ca mic copil, agăţat de orgă, pe scena restaurantului din Băile Felix. Oamenii aplaudau şi el se simţea bine, apreciat, printre lăutarii care cântau cu foc. Şi, deşi a mai primit multe diplome şi ropote de aplauze până acum, bursa asta a fost o adeverire că e, cu adevărat, pe drumul cel bun. 

Conţinut oferit cu sprijinul Provident Financial Romania.