A decis luarea unor măsuri urgente şi radicale, primele vizate fiind instituţiile de învăţământ superior. Urmare a unei hotărâri intempestive a Comitetului Politic Executiv a fost substanţial mărit numărul de locuri la facultăţile cu profil tehnic, fiind, în schimb, drastic micşorată cifra de şcolarizare pentru cele umaniste. Au fost desfiinţate peste noapte facultăţi şi specializări, îndeosebi cele asupra cărora plutea bănuiala că ar fi mult prea deschise spre Vestul capitalist, ideologiei şi “influenţelor negative” ale acestuia. Regimul de la Bucureşti a supralicitat la maximum mitul inginerului, aflat oricum în specificul ideologiei comuniste (cf. Lucian Boia- Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011), şi aşa s-a ajuns ca în 1989 nici mai mult, nici mai puţin de 68% dintre studenţii români să urmeze cursurile unei facultăţi cu profil tehnic.

Noua şi negândita reformă nu a ocolit nici învăţământul secundar şi liceal. Au fost suprimate nenumărate licee teoretice, o viziune primar-practicistă, fundamentată nu pe realism ci pe ideologie conducând, dacă nu la eliminarea completă a învăţământului cu caracter umanist, oricum la severa lui amputare. Şcolilor li s-a fixat plan economic, în numele devizei formării prin muncă şi pentru muncă, elevii şi profesorii lor fiind siliţi să contribuie la “sporirea avuţiei naţionale” şi să îşi aducă obolul la creşterea bugetului de stat. Ideea însăşi a învăţământului gratuit a fost pusă sub semnul întrebării. A fost exclus orice criteriu de calitate, promovabilitatea a dobândit cifre ameţitoare, minciuna şi falsul devenind marca de înregistrare a unui învăţământ în derivă. O situaţie care anunţa practic deriva ţării, devenită realitate în anii 80. O lege a educaţiei adoptată în 1979, dar care era practic aplicată încă cu mult timp înainte- la urma urmei, de ce să nu aplici ceva despre care ştii sigur că va fi adoptat de o servilă Mare Adunare Naţională?- a desăvârşit haosul.

Un haos căruia decembrie 1989 şi nici evoluţiile ulterioare ale ţării nu i-au pus niciodată cu adevărat capăt. Arbitrariul, măsurile heirupiste, luate fără analize cumpănite, substanţiale şi realiste, şi aceasta în pofida faptului că dispunem de un aşa-zis Pact naţional pentru educaţie pe care în fapt nu îl mai respectă nimeni şi pe care l-a uitat toată lumea, au reprezentat coordonatele pe care a involuat învăţământul românesc de toate gradele în ultimii 23 de ani.

Fiecare nou ministru al Educaţiei, fiecare nou guvern şi-au propus reformarea învăţământului, la fiecare doi-trei ani şcoala românească trebuind să suporte seisme ce au condus inevitabil la şubrezirea ei. Aplicate la comandă, fără pregătire prealabilă, fără a li se asigura finanţările necesare, reformele radicale plănuite şi “implementate” între anii 1997-2000 de Andrei Marga ori ceva mai recent de Petru-Daniel Funeriu au însemnat eşecuri răsunătoare.

Chiar dacă orice guvern clamează că pentru el educaţia ar reprezenta o prioritate absolută, lucrul acesta nu se regăseşte nicidecum în bugetul alocat învăţământului care niciodată nu s-a ridicat la procentul prevăzut de lege. Căci în România orice lege e negociabilă.

Nici domnul Marga, nici domnul Funeriu nu au înţeles să protesteze atunci când Ministerului condus de domniile-lor i s-au impus reduceri cu ocazia rectificărilor bugetare. E drept, domnul Andrei Marga a mimat cândva o demisie, aceasta fiindu-i însă necesară spre a-i permite realegerea ca rector al Universităţii “Babeş-Bolyai”. Domnul Funeriu, ostaş disciplinat, mereu la ordinul preşedintelui Traian Băsescu, al PDL-ului şi al lui Emil Boc, a preferat să tacă doar spre a mai dispune o vreme de biroul din care putea emana fantezii care mai de care mai neconforme cu starea de fapt din şcolile şi universităţile României. Lucru pe care îl face şi azi, când, din când în când, iese din adormire şi din confortul de consilier prezidenţial spre a mai lansa pe piaţă cine ştie ce năstruşnicie.  Petru-Daniel Funeriu a acceptat umilirea corpului profesoral, sărăcirea acestuia, ba chiar a stimulat prin decizii arbitrare “ieşirea din sistem” a profesorilor valoroşi şi cu experienţă, dar şi a puţinilor tineri performanţi ce mai sunt tentaţi de o carieră didactică pe care o părăsesc însă rapid din pricina salariilor ce nu le permit nici să trăiască, nici să moară. Doar profesorul Mircea Miclea, efemer titular al portofoliului Educaţiei, a demisionat “pe bune”. Desigur, fără efecte notabile.

Nu sunt până acum indicii că guvernarea USL ar plănui o ameliorare reală a stării învăţământului românesc. A fost privită cu răceală propunerea ca în viitoarea Constituţie să apară prevederea referitoare la procentul din PIB ce va trebui obligatoriu alocat şcolii. Conducerea bicefală a educaţiei, reprezentată de domnii Pricopie şi Costoiu, e moale, ternă, incoerentă, neinspirată. Recenta rectificare bugetară a adus cu sine noi tăieri, ministrul Bugetului, dl. Liviu Voinea, a cărui prestaţie devine tot mai dezamăgitoare prin raportare la calităţile pe care ne lăsa să i le intuim în vremea opoziţiei şi la condiţia de universitar adevărat şi nu “pe puncte”, explicând că au fost luaţi bani fiindcă nu au fost cheltuiţi, făcându-se a nu şti că resursele financiare ar putea fi reorientate în cadrul aceluiaşi minister. Numai voinţă să fie.

Nici domnului Pricopie, nici domnului Voinea nu pare a le păsa prea mult că noul an şcolar începe în condiţii mai mult decât precare. Că şcolile României sunt vechi, cu reparaţii de formă. Că elevii învaţă după manuale depăşite. Că profesorii sunt nemotivaţi, că în învăţământ vin să lucreze doar acei absolvenţi de învăţământ superior ce nu îşi găsesc locuri de muncă în altă parte. Că tinerii care iau note de 3 şi 4 la examenele de definitivat, de gradul al doilea, de titularizare nu pot produce decât absolvenţi ce, la rândul lor, vor lua note de 2 şi 3 la testările naţionale şi la bacalaureat.

Nici domnului Remus Pricopie şi nici domnului Mihnea Costoiu nu pare să le creeze prea mari dureri de cap faptul că universităţile de stat sunt subfinanţate, că plătesc tot mai greu salariile, că nu au bani de utilităţi şi de investiţii. Pentru ministrul fără doctorat al Cercetării nu mai există cercetare fundamentală. Domnii Pricopie şi Costoiu se fac că nu observă că personalul didactic este din ce în ce mai îmbătrănit, situaţia începând să semene îngrijorător cu cea de dinainte de 1990. Cei doi mimează a nu şti că, neputând să mai atragă un număr suficient de studenţi cu taxă, conducerile instituţiilor de învăţământ superior îi obligă pe profesori să efectueze ore suplimentare neplătite, încarcă abuziv şi în dispreţul legii ori al unor minime considerente de calitate normele didactice alcătuite în dispreţul oricăror criterii de coerenţă sau de specializare. Lucrul acesta se întâmplă nu numai la universităţile relativ nou create, cum e Universitatea din Oradea, ci şi la cele cu îndelungată tradiţie cum e, bunăoară, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Rectorii, prorectorii de conivenţă cu preşedinţii Senatelor universitare îşi fixează salarii care sfidează bunul simţ, asemănătoare celor ale şefilor regiilor autonome, totul cu binecuvântarea interpretării abuzive a Legii autonomiei universitare. La Oradea, tot felul de decidenţi de ziua a şaptea, unii din linia întâi, alţii din middle management inventează noi şi noi măsuri de economisire, luate în dispreţul legii, ba chiar şi al bunului simţ, în vreme ce rectorul ieşean dă explicaţii de genul “s-a dus baba cu colacii”. Desigur, nu pentru toată lumea căci în universitatea românească toţi sunt egali, dar unii sunt şi mai egali. Iar departajarea numai pe bază de performanţă şi competenţă nu se face.

Corupţia face ravagii în învăţămâtul românesc de toate gradele. Cazul de la Liceul bucureştean “Bolintineanu” şi cazul Costica Vărzaru sunt departe de a fi singulare. Faptul că la Universitatea “Ovidius” din Constanţa unui rector deja arestat pentru corupţie i-a succedat un altul cu metehne asemănătoare e efectul nepăsării, indiferenţei ministeriale şi guvernamentale. De azi, de ieri, dintotdeauna.

În aceste condiţii e puţin probabil că anul şcolar ce tocmai a început şi anul universitar al cărui debut se va consuma în nici două săptămâni să aducă vreo minimă ameliorare. Sigure sunt doar discursurile sforăitoare ale politicienilor împăunaţi şi ei cu doctorate şi titluri de profesor universitar şi declaraţiile formale, în limbaj de lemn şi cu greşeli gramaticale şi lexicale ale domnilor Pricopie şi Costoiu. Nici în unele, nici în altele nu mai crede nimeni. Iar în posibilităţile de ameliorare a stării de fapt din învăţământ cu atât mai puţin.