Nemulţumirile nu sunt spuse la o bârfă între prieteni, ci generează acţiuni. Ştiu cazuri când, una-două, câţiva părinţi se duc la directorul şcolii şi cer imperativ să fie schimbat profesorul de matematică sau română pentru că “nu lucrează destul cu copiii materia de bac” sau “le dă prea puţine teme”. Pe ce se bazează? În general, pe ce-au auzit de la amici. La alte şcoli şi alte clase, li se dă/cere copiilor mai mult: “aa, păi lu’ al meu îi dă câte 20 de probleme de pe o zi pe alta, şi dacă nu le face ia 2 în catalog”.

Ştiu şi cazuri când “problema” muzicii şi a desenului se pune gospodăreşte, în şedinţa cu părinţii, pe faţă, şi câte-o mămică mai hotărâtă dă glas voinţei generale: “eu zic că ar trebui să le dea 10 la toţi, că nu toţi au talent, asta e, şi oricum, grija noastră e să prindă un liceu bun, n-are rost să le complicăm situaţia cu materiile astea care, mă scuzaţi, cu tot respectu’, nu sunt totuşi aşa de importante”. Ştiu şi cazuri “preventive”, când unii părinţi cu oarece influenţă provenită din statutul lor social (au vreo funcţioară sau sunt patroni) trag sforile dinainte pe la directori pentru ca la clasa “lor” să fie repartizaţi anumiţi profesori despre care au auzit ei că sunt buni.

E înduioşător – şi sănătos din punct de vedere civic – că părinţii se implică în actul educaţional. Dar cum o fac? Nu mă îndoiesc că foarte mulţi o fac aşa cum trebuie: ţin legătura cu şcoala, urmăresc situaţia şcolară a copilului, încearcă să rezolve complicaţiile consultându-se cu profesorii etc. Dar aceia (mulţi? puţini?) care se duc cu jalba-n proţap au, mi se pare, o atitudine greşită: consideră şcoala un fel de “prestatoare de servicii” care trebuie să respecte “drepturile consumatorului”. Nu spun că nu vor fi fiind şi cazuri în care profesorii nu-şi fac bine treaba. Dar stilul acesta imperativ pune sub semnul întrebării autoritatea şcolii şi, mai ales, arată cât de mult s-a răspândit neîncrederea în sistem, după atâtea măsuri improvizate şi eşuate, plasate de miniştri şi de guverne sub eticheta de “reformă”. Repet, e bine, în principiu, că părinţii se implică în viaţa şcolii. Dar câtă competenţă au pentru a aprecia dacă profesorii predau bine sau nu, le dau elevilor teme potrivite sau nu, respectă programa şcolară sau nu? Aceste chestiuni sunt verificate de alte instanţe: conducerea şcolii, inspectorii de specialitate etc. Există sisteme de evaluare a activităţii didactice. Ar trebui să funcţioneze. Şi ar trebui ca părinţii să aibă încredere în ele.

Nu sunt într-atât de conservator încât să regret vremurile în care (cum citim în romanele şi nuvelele de-acum o sută de ani) părinţii se duceau cu pălăria în mână la “domnu’ învăţător”. Dar parcă ar trebui, totuşi, să nu amestecăm lucrurile. Părinţii n-ar trebui să se pronunţe asupra conţinutului orelor, nici să aibă pretenţia că îi pot evalua pe profesori. Căci n-au criterii. Şcoala nu e un service auto la care te duci nemulţumit că ţi s-a montat prost ambreiajul. (Şi nici chiar acolo nu ceri să fie dat afară mecanicul incompetent, ci să-ţi fie rezolvată problema). Meseria de profesor are oricum un statut social precar în România, condiţia profesorului nu prea e respectată şi invidiată. Aşa încât, dacă ar fi să intervină imperativ, părinţii ar trebui – tocmai! – să ceară mai mult respect pentru această profesie, o condiţie mai bună a vieţii de profesor. Dar n-am văzut până acum vreo manifestaţie masivă a părinţilor care să ceară mai mult respect pentru meseria de profesor.

Aşa că, deocamdată, când văd astfel de intervenţii imperative, rămân sceptic. Ele nu rezolvă nimic, doar măresc neîncrederea şi îndepărtează şi mai mult ziua când, în sfârşit, educaţia din România se va pune pe calea cea bună.