Vă amintiţi? „Pactul naţional pentru educaţie a fost semnat”!  (5 martie 2008).

Cum suna angajamentul solemn din Pact? Iată cum, pe obiective:

  1. Modernizarea sistemului şi a instituţiilor de educaţie în perioada 2008-2013, astfel încât în viitor şcoala românească să fie competitivă pe plan european şi global. […]

  2. Asigurarea în perioda 2008-2013, din alocarea bugetară anuală, a minimum 6% din PIB pentru educaţie şi a minimum 1% pentru cercetare, pentru a aşeza sistemele de educaţie şi de cercetare pe o temelie financiară solidă, pe durată medie şi lungă. Garantăm familiilor, elevilor şi profesorilor că regulile sistemului de educaţie nu se vor schimba de la an la an, că acesta va fi finanţat constant în funcţie de obiective clare şi asumate transparent, de rezultate şi indicatori de performanţă stabiliţi clar şi distinct pentru fiecare nivel de educaţie. Garantăm, de asemenea, depolitizarea şi profesionalizarea managementului instituţiilor de educaţie şi de cercetare. […]

  3. Transformarea educaţiei timpurii într-un bun public, realizarea unei educaţii şcolare obligatorii de 10 ani şi garantarea unui acces neîngrădit la educaţie gratuită până la absolvirea liceului […]

  4. Descentralizarea comprehensivă - financiară, curriculară şi de resurse umane -, adaptarea curriculumului la nevoile specifice dezvoltării personale, la cerinţele pieţei forţei de muncă şi ale fiecărei comunităţi, în baza principiului subsidiarităţii. Garantăm autonomia instituţiilor de învăţământ susţinute de comunităţile locale […]

  5. Adoptarea principiului “finanţarea urmează elevul/preşcolarul” în învăţământul preuniversitar, respectiv a principiului “finanţării multianuale, pe cicluri şi programe de studii şi pe proiecte” în învăţământul universitar. […]

  6. Adoptarea unei carte a drepturilor şi libertăţilor în educaţie, care să garanteze accesul la o educaţie de calitate. […]

  7. Definirea unor arii de educaţie prioritară, pentru a depăşi decalajul care separă în mod dramatic mediul rural de cel urban sau diferite categorii sociale de cetăţeni din România. […]

  8. Educaţia permanentă va deveni baza sistemului educaţional din România şi va fi extinsă astfel încât până în 2013 să includă anual cel puţin 12% din forţa de muncă activă a ţării. […]

Şi, încă, en fanfare:

„Aceste 8 obiective vor fi reperele elaborării, în maximum 18 luni, a unei strategii coerente şi unitare privind sistemul şi instotuţiile de educaţie.”

Semnează toţi cei care se angajează solemn (!) ca, în toate acţiunile viitoare referitoare la educaţia naţională bla-bla-bla... şi în maximum 18 luni bla-bla-bla... strategie coerentă şi unitară bla-bla-bla...

Bla-bla-bla...

Iată partidele semnatare şi numele celor din capetele lor, în ordinea de pe pact:

PSD – Geoană Mircea (sorry, dar ăsta e adevărul!...)

PDL – Boc Emil

PNL – Popescu-Tăriceanu Călin

PRM – Tudor Corneliu Vadim

UDMR – Markó Béla

PC – Popa Daniela

Grupul Parlamentar al Minorităţilor Naţionale – Pambuccian Varujan

Consfinţeşte circul politic Băsescu Traian. Adică, Preşedintele României.

Bla-bla-bla...

Deci: 18 luni împărţite la 12 luni într-un an egal 1,5 ani. Adică, din martie 2008 până în septembrie 2009 ar fi trebuit să se întâmple obiectivele 1-8 din Pact.

Acuşi-acuşi vine septembrie 2014. Adică, 12 x 6 + 9 = 81 de luni, din martie încoace. 81 împărţit la 18 egal 4,5. Adică de patru ori şi jumătate mai mult decât au scris ei acolo, pentru ca să NU, mai NIMIC.

Bla-bla-bla...

Ce s-a ales de Pact, cel consfinţit solemn de toţi semnatarii (aici, la p. 51-53, bieţi necunoscuţi şi patetici oportunişti, oameni şi organizaţii de pospai, fără vâna adevărată a curajului schimbării)?

Răspuns specific, măsurabil, şi devastator de trist: bla-bla-bla... bla-bla-bla... bla-bla-bla...

James Kouzes şi Barry Posner, doi reputaţi consultanţi în practica de leadership la nivel global, inventariază într-un recent volum,  invarianţii oricărui proces sănătos de leadership adevărat. Argumentul autorilor este că, în condiţiile în care contextele s-au schimbat şi se schimbă semnificativ în permanenţă (ei urmărind procesul de trei decenii), conţinutul leadershipului tinde să consacre un set de ingrediente invariante la trecerea timpului, pe care Kouzes şi Posner le numesc “adevăruri” (lucr. cit., p. xxi-xxiv).

Înainte, însă, de a vă lista “decalogul de leadership” Kouzes-Posner, are sens să prezint, pentru conformitate, şi ponderea componentelor unui set de caracteristici ale liderilor „admiraţi”, aşa cum a rezultat din peste un milion de răspunsuri, colectate de pe şase continente (Africa, America de Nord, America de Sud, Asia, Australia, Europa) şi prelucrate riguros ştiinţific. Cerinţa a fost de a alege şapte caracteristici dintr-o listă predefinită, de douăzeci (lucr. cit., p. 16-21).

87% au numit cinstea (honesty) drept cerinţa de prim rang. Credibilitatea bazată pe cinste şi pe ţinerea cuvântului dat este kilometrul zero al leadershipului. Thou shalt not lie!... Să nu minţi!

70% au numit capacitatea de liderilor de a fi vizionari (forward-looking).

69% au numit capacitatea liderilor de a inspira pe ceilalţi (inspiring).

64% au numit competenţa.

42% au numit inteligenţa.

40% au numit mintea deschisă, comportamentul fără ochelari de cal (broad-minded) etc.

Faptul spectaculos, vizibil de la mare distanţă, este că setul cinste-viziune-inspiraţie-competenţă (4 din 20, deci 20%) este caracterizat de procente ce se detaşează incontestabil de toate celelalte 80% din caracteristici, ceea ce spune foarte mult despre aşteptările extrem de precise ale oamenilor de la cei care îşi asumă să exercite leadership.

Grafic, întreaga poveste a caracteristicilor de leadership Kouzes-Posner arată ca în figura următoare:

Iată şi invarianţii de leadership Kouzes-Posner, sau decalog, sau “cele zece adevăruri”:

Primul adevăr. Fiecare în parte putem avea un impact pozitiv în lume (You can make a difference)

Al doilea adevăr. Credibilitatea este ingredientul esenţial al leadershipului (Credibility is the foundation of leadership)

Al treilea adevăr. Valorile direcţionează angajamentul (Values drive commitment)

Al patrulea adevăr. Liderii se disting prin focalizarea pe viitor (Focusing on future sets leaders apart)

Al cincilea adevăr. Nu putem face lucruri de unii singuri (You can’t do it alone)

Al şaselea adevăr. Încrederea guvernează totul (Trust rules)

Al şaptelea adevăr. Provocările sunt creuzetul măreţiei (Challenge is the crucible for greatness)

Al optulea adevăr. Fie conducem prin exemplul personal, fie nu conducem deloc (You either lead by example or you don’t lead at all)

Al nouălea adevăr. Cei mai buni lideri sunt cei care învaţă cel mai bine (The best leades are the best learners)

Al zecelea adevăr. Leadership înseamnă, în ultimă instanţă, rezonanţa inimilor (Leadership is an affair of heart) Esenţa acestui enunţ revine la pasiunea autentică (iubire, adică) a iderilor pentru tot ceea ce întreprind (misiunea, clienţii şi comunităţile pe care le servesc).

Şi acum, vorba francezilor, revenons à nos moutons.

Adică, la Educaţie – cheia de boltă a României profunde – şi la impactul purulent, în formă distructiv-degenerativă agravantă până acum, al politrucienilor faţă de Educaţie, acolo unde conversaţia de leadership, la nivelurile decidenţilor şi diriguitorilor de sistem, nu există. Şi dacă leadership nu există, de unde naiba rezultate pozitive, benefice, durabile?!...

„Garantată Vanghelie” sau nu, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, miasma politică fetidă înstăpânită peste şcoli şi oamenii şcolii a născut două fructe putrede-otrăvite, identificabile specific şi măsurabil:

  • Siluirea Legii Educaţiei în furci caudine nedemocratice sau neconstituţionale, contra naturii (prin asumarea răspunderii în Parlament, aşa cum a făcut Guvernul Boc; respectiv, prin emiterea ordonanţelor de urgenţă pentru modificarea unei legi organice, tactică a Guvernului Ponta), în locul dezbaterii publice curajoase şi adoptării prin votul Parlamentului, aşa cum e firesc. Consecinţele le-am constatat in integrum şi in nefastum, ca societate: fie război politrucian total la rupere, cu invective împroşcate pe toţi pereţii, în care episodul Funeriu-Andronescu/Andronescu-Funeriu a excelat prin grotescul absurdului; fie reacţia dură, perfect justificată de altfel, a tuturor oponenţilor OUG 49/2014 (inclusiv comunitatea academică din Universitatea Bucureşti, pe care o felicit pentru curaj şi integritate), şi presiunea publică fără precedent ca Avocatul Poporului să atace, cât mai repede cu putinţă, blestemata ordonanţă la Curtea Constituţională
  • Alienarea iresponsabilă a României de la un cap la altul, cu pumni de distonocalm şi rudotel pe toate noptierele copiilor, părinţilor şi profesorilor, de nebunia harababurii impredictibile din sistem, ce creează sentimentul acut de şcoală ca ţară a nimănui, corabie spartă şi peticită peste tot, plutind în derivă aiurea, cu pânzele sfâşiate jalnic de vântul nemilos al schimbării, care nu lasă loc de echivoc: ori lansăm la apă o “flotă educaţională” modernă, de secol XXI, ori ne scufundăm ca demenţii, pe mâna noastră, orbiţi de incompetenţă şi impostură politică devastatoare, îngălaţi în mâlul meschin al intereselor politrucianiste, cu spatele întors Patriei şi valorilor sale eterne. Şi dacă vom continua astfel, ne va bate Dumnezeu ca naţie de nu vom şti pe unde scoatem cămaşa!... Cu trădarea şi subminarea naţiei nu-i de glumit, sentinţa supremă e clară: ne trăzneşte Dumnezeu de nu ne vedem!...

Vă invit să constataţi că secţiunea de leadership inserată în text transmite mesaje din lumi paralele cu porcăria politică din România, în a cărei troacă se sting încet “mărgăritarele” Educaţiei, atâtea câte încă sunt ("Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi." – Matei 7, 6) Faptul e grav, deoarece marile transformări istorice necesare pentru naţiuni şi societăţi nu pot avea loc în absenţa factorului-cheie, factorul leadership. Cum altfel s-ar fi putut împlini măreţ “clipe astrale” din istoria noastră precum 1 Decembrie 1918, sau epoca Spiru Haret, ca să dau un exemplu relevant pentru Şcoală?

Aşa încât, pledoaria mea pentru schimbarea paradigmei Educaţiei în România conţine în subtext mesajul puternic de aşezare a întregului proces în cheie de leadership – transformaţional, adaptiv, autentic, real, strategic, cum vrem să-i spunem, doar leadership să fie, pe bune!... – proces care, vrem-nu vrem, nu poate eluda dimensiunea sa politică. Suntem societate democratică, nu dictatură alienată, aşa încât avem a ne asuma până la capăt răul necesar politic, pe care îl putem controla prin vot responsabil, ori prin atitudine civică fermă.

Iar eu cred că nu e totul pierdut. Cred că nu toţi parlamentarii români sunt incompetenţi şi/sau impostori. Şi că merită să punem încredere şi să conlucrăm cu tineri precum Cătălina Ştefănescu, ori Andreea Paul, ori Alina Gorghiu, ori Mihai Sturzu, ori Radu Surugiu, şi sunt convins că lista poate fi completată. Spun tineri pentru că toţi cei numiţi de mine au vârste cu cel puţin 15 ani mai puţin decât vârsta mea (sau cu 27 de ani, cum e cazul Cătălinei).

Dragilor toţi, Cătălina, Andreea, Alina, Mihai, Radu şi care veţi mai fi fiind, aveţi acum şansa istorică să croiţi o şcoală pe bune pentru copiii voştri, pe care deja îi aveţi sau pentru când îi veţi avea! O Şcoală care să le cultive valori, să le folosească şi să le placă, nu una nici cal-nici măgar, ca acum. Suflecaţi-vă mânecile, puneţi-vă inimile şi minţile la treabă, puneţi România mai presus de voi şi fiţi liderii generaţiei voastre, în mod autentic şi asumat. Ne cunoaştem direct. Daţi-mi semnal şi lucrăm împreună, necondiţionat. Şi, cu toată preţuirea pe care v-o port, credeţi-mă pe cuvânt: nu vom avea deloc înţelegerea şi iertarea celor de după noi, dacă ratăm acum ceea ce avem a face şi ne stă în putinţă să facem, pentru Ţară şi pentru istorie. Acum e momentul perfect să schimbăm paradigma Educaţiei în România, şi dacă o facem cum se cuvine, istoria se va aşeza cu generozitate de partea noastră, pentru generaţii de-acum înainte.

Mai sunt patru ani buni până la centenarul Marii Uniri, la 1 Decembrie 2018. Este rostul vostru, ca politicieni, să contribuiţi decisiv la închiderea capitolului curent al Şcolii ca sistem, care şi-a încheiat de mult menirea, şi să acţionaţi cu forţă, înţelepciune, curaj profesional şi maturitate politică pentru punerea în fapt a unui sistem educaţional de secol XXI, aşa cum România are nevoie acum. Aveţi, aşadar, ocazia istorică să probaţi în mod strălucit că sunteţi altfel decât tristele figuri care şi-au trecut în cont ratarea ruşionasă a Pactului Naţional pentru Educaţie, minţind şi eşuând lamentabil acolo unde s-au angajat solemnbla-bla-bla... conştienţi că România bla-bla-bla... preocupaţi de bla-bla-bla... îngrijoraţi de bla-bla-bla... convinşi bla-bla-bla... în acord cu (i)responsabilităţile bla-bla-bla... garantând familiilor, elevilor şi profesorilor că bla-bla-bla... garantând depolitizarea şi bla-bla-bla... asigurând în perioada 2008-2013 minimum 6% din PIB şi minimum 1% pentru bla-bla-bla... Hai sictir!...

Dragilor toţi, Cătălina, Andreea, Alina, Mihai, Radu şi care veţi mai fi fiind, faceţi tot ce aveţi de făcut pentru a merita, cu fruntea sus, întâlnirea voastră cu istoria.

La 1 decembrie 2018, România vă aşteaptă la raportul de ţară.