Octavian Morariu, preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român: „Am intrat la facultate primul pe listă“

Octavian Morariu, preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român: „Am intrat la facultate primul  pe listă“

Octavian Morariu

Octavian Morariu povesteşte ce emoţii i-a dat tatălui său la admiterea de la Institutul de Construcţii. Rugbistul era „primul pe listă“, iar tatăl lui verifica notele de la sfârşit către început. Morariu a şi terminat Facultatea ca şef de promoţie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Este fiul celui mai bun jucător de rugby al României din toate timpurile – Viorel Morariu – şi chiar dacă a încercat şi fotbalul, şi handbalul, şi patinajul artistic, tot sportul acesta dur a fost cel care i s-a potrivit cel mai bine până la urmă. Prieteniile legate în anii de rugby l-au ajutat să evadeze din lagărul comunist, i-au deschis uşile în carieră şi au durat peste ani.

Pur şi simplu nu înţelege de ce miniştrii Educaţiei din ultimii 10 ani nu au făcut nimic pentru ca Sportul sa devină materie obligatorie la şcoală. Morariu pledează pentru sport, ca formă de educaţie. Crede că valorile competiţiei cinstite sunt tocmai cele care lipsesc societăţii româneşti de azi.

„Adevărul": Elev bucureştean, de la sfârşitul anilor '60...

Octavian Morariu: Da, din 1968, în cartierul Giuleşti, Şcoala generală 166. Amândoi părinţii mei au făcut sport de mare performanţă. Mama era în echipa naţională de volei, iar tata în echipa naţională de rugby. Iar mama devenise profesoară de Educaţie fizică şi sport chiar la şcoala aceea...

Deci a existat întotdeauna în preajma dumneavoastră o influenţă către sport... Vrând-nevrând făceaţi tot timpul câte ceva...

Mai degrabă vrând... Am fost atras tot timpul de sport, am crescut într-un mediu sportiv... Chiar şi vacanţele mele erau calate fie pe cantonamentele echipei Griviţa Roşie, fie pe cele ale echipei naţionale de rugby. Cea mai mare parte a vacanţelor mele era cu aceste echipe. Deci am crescut printre sportivi şi cumva „în" sport.

Dar, înainte de a începe să jucaţi rugby, la vârsta de 10 ani, aţi mai făcut şi altceva?

Chiar mai multe sporturi, între care şi patinaj artistic. Mama, care era convinsă de beneficiile sportului, în primul rând pentru sănătatea unui copil, se ocupa foarte mult de educaţia mea. Adică, dincolo de faptul că făceam sport, cu ea mergeam la meditaţii la germană, la engleză... Ea a insistat să-nvăţ să cânt la un instrument, am făcut şi şcoala de muzică doi ani, şi tot ea a vrut să-nvăţ să patinez. Şi chiar am participat la nişte competiţii naţionale de copii, până pe la 10-11 ani. Prima oară, de altfel, mi-am spart arcada nu la rugby, ci la patinaj artistic... (râde)

Dar până la urmă, faptul că tatăl dumneavoastră nu doar că a fost jucător, ci a fost chiar căpitanul naţionalei de rugby, în cea mai bună perioadă a echipei din toate timpurile, a fost hotărâtor, nu?

Da, a fost căpitan în perioada de maximă glorie... Dar să ştiţi că tata nu a încercat niciodată să mă influenţeze direct. Numai că mi-am petrecut copilăria şi apoi şi adolescenţa într-un mediu mirific, privilegiat... Şi nu mă refer aici la faptul că mergeam la munte, la mare... La Griviţa Roşie, jucătorii erau, în cea mai mare parte, intelectuali: medici, arhitecţi, ingineri, profesori, iar anturajul acesta, combinat cu sportul de înalt nivel, m-a atras întotdeauna foarte mult. Aşa m-am format în prima parte a vieţii mele...

Antrenamentele la rugby au început de la vârsta de 10 ani



Ce spuneau colegii de şcoală atunci când aţi început să jucaţi rugby?

Nu erau prea geloşi, pentru că, la vremea aceea, în şcoală se făcea mult sport. Şi-mi aduc aminte că se făceau competiţii între clase, între şcoli, la fotbal, la handbal... La noi în şcoală era şi un teren de mini-rugby. Toată zona aia, în Giuleşti, era o zonă de copii foarte atraşi de sport. Acolo e şi Rapid, Griviţa Roşie era foarte aproape... Iar la Rapid nu era numai echipa de fotbal, clubul avea, în anii '60-'70, marea echipă de volei masculin, o echipă feminină de volei foarte bună... Întreaga zonă era cu tradiţie în sport, iar noi, când eram copii, în fiecare seară eram pe-afară şi jucam de toate: şi fotbal, şi handbal, am jucat şi baschet, în echipa liceului „Gheorghe Lazăr". Sigur, acum există alte atracţii pentru copii.

La 19 ani eraţi căpitanul naţionalei de juniori la rugby şi aţi condus-o în turneul final din Tunisia, un fel de campionat mondial al acelor timpuri. Cum a fost drumul până la acest nivel?

Prima oară am fost selecţionat la echipa naţională în 1978, când nu aveam încă 17 ani, aveam vreo 16 ani şi jumătate. Iar primul meu turneu internaţional FIRA (n.r.-Federaţia Internaţională de Rugby), în '78, a fost la Parma (Italia). Pe atunci FIRA reunea toate federaţiile de rugby din lume, mai puţin pe cele britanice. Iar campionatul FIRA avea într-adevăr valenţele unui campionat mondial de juniori.

Mai aveaţi timp şi pentru altceva în afară de antrenamente şi şcoală?

E-adevărat, aveam mai puţin timp pentru altceva. Mă şi distram, cu toate acestea, să ştiţi. Am făcut liceul la „Lazăr", într-o perioadă încă bună a erei comuniste. La sfârşitul anilor '70, nu se deterioraseră încă lucrurile prea mult, aşa că am prins o perioadă frumoasă de liceu. Am avut şi norocul să prind nişte profesori care să înţeleagă aplecarea mea pentru sport, cu atât mai mult cu cât liceele „Lazăr" şi „Sava", înainte de război, aveau echipe de rugby, iar asta conta. În acest context am putut să mă ocup şi de rugby, să fiu şi la echipa naţională. Una peste alta, poate că m-am distrat ceva mai puţin decât unii dintre colegii mei de liceu, dar nu pot să spun că am dus o viaţă de pustnic...

Alături de părinţi: Viorel Morariu, căpitanul naţionalei de rugby în anii ’60-’70, şi Cornelia Timoşanu-Morariu, vicecampioană mondială la volei 



Cu toate că aveaţi succes la sport aţi mizat şi pe o pregătire academică foarte serioasă. Aţi făcut o facultate deloc uşoară: Drumuri, Poduri şi Căi Ferate, pe care aţi terminat-o în 1986, ca şef de promoţie. Cum aţi ajuns să alegeţi această specializare?

Am intrat la facultate în 1980, pe primul loc, şi am ieşit pe primul loc (râde)... Dar povestea e mai lungă. Iniţial am vrut să fac Medicină. Mama îşi dorea foarte mult, şi mie îmi plăcea, dar nu eram foarte bun la Chimie, iar asta era una din probele de examen. Eram în schimb foarte bun la Fizică, Matematică, Biologie... Ei, la sfârşitul clasei a XI-a, tot într-o conjunctură rugbistică, pentru că mulţi dintre băieţii care jucau la Griviţa erau ingineri constructori de hidro şi civilişti (apropos, la cursul de Hidrotehnică din facultate am avut un asistent pe care-l chema Călin Popescu-Tăriceanu, şi el pasionat de sport)... Eram deja la 18 ani, membru la naţionala de juniori, deci eram cumva unul de-al lor deja, stăteam împreună la o masă, la sfârşitul verii, înainte de clasa a XII-a, şi tot povesteam. Dintr-una într-alta, nu că au încercat să mă convingă, dar mi-au povestit ce tradiţie are şcoala asta, ce poţi să faci după ea, că îţi dă pregătirea să „ataci" toate tipurile de construcţii, că e prima şcoală superioară de ingineri înfiinţată în România de Mihail Kogălniceanu, cu profesori de la Şcoala de Poduri şi Şosele din Franţa, şi pot să vă spun că într-adevăr cu diploma de acolo nimeni nu m-a întrebat niciodată nimic în Franţa, m-au luat tel quel (n.r. - ca atare) din prima secundă... Deci era o şcoală cu foarte mare tradiţie, pe care mi-au prezentat-o oameni la care ţineam. Ştiţi cum e: deschizi o uşă şi pe urmă, uşor-uşor, o închizi pe cea care a rămas în urma ta. Iar eu am deschis uşa asta şi uşor-uşor am închis-o pe cea a Medicinei. Tata făcuse şi el Institutul de Căi Ferate. Tot contextul m-a atras, la fel ca la rugby: nimeni nu m-a împins să fac asta, dar tot ce se întâmpla în jurul meu încet-încet m-a atras în interiorul fenomenului...

"Iniţial am vrut să fac Medicină. Mama îşi dorea foarte mult, şi mie îmi plăcea, dar nu eram foarte bun la Chimie.''

Aşa aţi ajuns să faceţi Căi Ferate, Drumuri şi Poduri...

Dar asta nu înseamnă că nu le-am dat emoţii părinţilor... Când am intrat la facultate, pe vremea aceea se dădea admitere, am plecat la mare după examen, n-am mai stat să aştept rezultatul. Şi am plecat cu toţii, eram un grup foarte simpatic... Tatăl meu s-a dus să vadă rezultatele. Şi a început să verifice lista de la ultimul candidat în sus. Şi s-a tot uitat, s-a tot uitat, până a ajuns pe la jumătate şi tot nu mă găsea... Şi-acum, când povesteşte, zice: „Măi, am început să transpir". Ştia că fusesem un elev bun la liceu. Dar cum facultatea era cu puţine locuri, mulţi candidaţi, vreo şase  -  şapte pe-un loc... Şi pe urmă s-a gândit: „Hai s-o iau invers, de sus în jos". Şi imediat m-a găsit, primul pe listă!

Campion al Franţei, cu echipa, în 1990



A fost dificil să îmbinaţi cursurile de inginerie cu sportul?

Am beneficiat de înţelegere din partea profesorilor, dar, atenţie: mai absentam la un curs, la un seminar, la o lucrare practică, dar niciodată nu am lipsit de la vreun examen, niciodată nu mi-am reprogramat vreunul. Am fost la toate sesiunile, şi dacă veţi întreba alţi rugbişti veţi afla că am renunţat la turnee, la campionate, ca să îmi dau examenele. Este şi unul din motivele pentru care am în echipa naţională puţine selecţii: pentru că refuzam competiţiile dacă aveam sesiune! Am avut şi un profesor fantastic în facultate, care a fost şi prorector, Radu Petre Ionel, unul din cei mai mari ingineri pe care i-a avut ţara asta, care mi-a fost aşa, ca un fel de tutore... Iar plăcerea de a învăţa  şi multe alte lucruri s-au petrecut şi graţie lui. Am avut noroc, şi în liceu, şi în facultate, să fiu îndrumat de nişte oameni deosebiţi.

În 1987, la scurt timp după ce aţi terminat facultatea, aţi decis să rămâneţi în Franţa. A fost o decizie dificilă, cum s-a întâmplat?

(Oftează) A fost o decizie care s-a conturat greu, dar, din momentul în care am luat-o, nu m-am mai oprit: am pus-o în practică repede şi fără să ezit... Pe mine nu mă gonea din România o stare materială proastă. Eram sportiv de performanţă, călătoream, aveam un salariu corect de inginer, indemnizaţii de sportiv, deci nu partea materială mă împingea şi nici vreo mare persecuţie politică, niciodată nu am fost prea activ din punct de vedere politic. E-adevărat că în familie au fost unele probleme: bunicul meu, preot greco-catolic, a suferit în închisorile comuniste. Tatăl meu a avut de pătimit în tinereţe, un an de zile nu a avut dreptul să dea la facultate... Eu, personal, nu am avut însă de suferit... Numai că, tocmai pentru că avusesem norocul călătoriilor şi având exigenţe intelectuale, experimentând şi un alt stil de viaţă, mi-am dat seama că în România nu pot să ajung la gradul de împlinire pe care mi-l doream.

La meciul Portugalia-România (1979), în tricoul echipei naţionale  Foto: arhivă personală



De ce în Franţa?

Pentru că vorbeam deja bine limba franceză, iar aici era şi un rugby foarte puternic şi ştiam că la început sportul era cel care mă va ajuta să mă instalez. A fost o experienţă aproape demnă de James Bond. Aranjasem cu nişte prieteni şi m-am prefăcut că sunt accidentat. Am fost luat într-o maşină, dus la un spital din Bordeaux, unde nu am stat decât trei minute, cât a durat să mi se facă nişte acte medicale, după care am mers într-o casă care aparţinea unor prieteni, pe malul bazinului Arcachon. Aici am stat ascuns până când echipa s-a întors în ţară. Am avut un statut incert timp de 7-8 zile, perioadă în care am fost protejat de Serviciile Speciale franceze. Motivul era că puţin timp înainte un alt român care dorea să rămână acolo fusese găsit şi recuperat de Securitate, fiind dus apoi în ţară în stare nu prea bună. Pe de altă parte, pentru că preşedintele regiunii Aquitaine era Jacques Chaban-Delmas, care fusese căpitanul echipei de rugby a Franţei înainte de război, am primit şi sprijinul acestei personalităţi.

"Niciodată nu am lipsit de lavreun examen. Refuzam competiţiile dacă aveam sesiune!''

"Mi-am dat seama că în România nu puteam să ajung la gradul de împlinire pe care mi-l doream. ''

„Copiii au nevoie să-nveţe ce-nseamnă să fie mai buni"

„Adevărul": Familia dumneavoastră a avut de suferit de pe urma defecţiunii?

Octavian Morariu: Tata era la curent şi sigur că odată ce s-a întors acasă l-a anchetat Securitatea. Mama a fost obligată să se pensioneze pe loc, dar fără sprijinul lor nu aş fi făcut nimic, n-aş fi putut să le fac aşa ceva părinţilor mei.

Cum a fost selecţionarea în Barbarians?

Foarte interesantă. Tot timpul am preferat să merg la examene la facultate în loc să merg la competiţiile de rugby. În 1987 a avut loc prima Cupă Mondială la rugby, în Noua Zeelandă. În februarie s-a făcut un cantonament mare la Băile Herculane, iar perioada de selecţie a picat fix peste sesiunea de examene. Anunţasem la echipa naţională că nu pot sta decât o săptămână şi mi s-a spus: „Nicio problemă". Până la urmă nu am fost selecţionat pentru că nu făcusem cantonamentul complet. Pe fondul ăsta de dezamăgire a venit invitaţia la Barbarians, ca o compensaţie morală. Şi am plecat să joc turneul tradiţional de Paşte. Pe vremea aceea, dacă erai rezervă, intrai pe teren numai în caz de accidentare, regimul era mai spartan. La primul meci nu am fost ales printre cei 17 care s-au dezbrăcat şi au intrat în teren, dar am stat într-o companie foarte selectă, împreună cu căpitanul Australiei, William (Bill) Calcraft, şi căpitanul Ţării Galilor, David Pickering. Tot împreună cu  ei am jucat meciul al doilea  şi până la urmă am păstrat legăturile cu ei până în ziua de azi. Ultima oară am mâncat împreună în 18 ianuarie, anul ăsta, la Londra. David, care e şi el inginer-mecanic, a fost între timp preşedintele competiţiei Turneul celor 6 Naţiuni, iar Bill, care e avocat, e CEO (n.r.-preşedinte) al Fondului de Investiţii pentru Energii Regenerabile al concernului Allianz. Ce m-a emoţionat pe mine a fost că după acel meci, când am ajuns la restaurant, toată seara a cântat muzica lui Gheorghe Zamfir, că am semnat într-o carte de onoare în care apăreau numai primii jucători ai unei naţiuni care participau la competiţie, iar pe pagina pe care am semnat eu erau alte semnături de la 1881, dar şi că jucasem pe terenul pe care jucase şi tatăl meu, cu 31 de ani mai înainte (n.r.- Swansea, Regatul unit, stadionul St. Helen).

Nu aţi făcut un secret că vreţi mai mult sport în şcoli... Cu ce rezultate?

Din păcate nu prea bune. La noi în şcoală nu se prea face sport, iar asta e o discuţie pe care o am cu diverşi miniştri ai Educaţiei încă de când eram preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Sport, în 2003. Am întâmpinat tot timpul o reţinere, pentru mine inexplicabilă, privind introducerea sportului în orar ca materie obligatorie. Când ceva nu e obligatoriu, ci doar recomandat, ştim foarte bine că tinde să nu se mai întâmple, mai ales la noi. Din păcate asta e situaţia şi cu sportul în şcoală. Noi nu avem nici competiţii pentru copii şi tineri, iar asta e cel puţin la fel de important. Copiii au nevoie să-nveţe ce înseamnă să fie mai buni decât alţii respectând nişte reguli. Dacă e să extrapolăm la societatea noastră vom vedea că asta e ce ne lipseşte azi. Toată lumea mai trişează puţin în sport, e uneori la limita regulamentului, dar nu dincolo.

Pentru că sunteţi şi părinte: către ce sporturi v-aţi îndreptat copiii?

Din fericire, toţi copiii mei au o „figură" sportivă. Băieţii mei, din prima căsătorie, au făcut şi baschet, şi judo, au făcut şi fac în continuare foarte mult sport. Nu de performanţă, şi am pe undeva un regret, dar nu pot să-i împing, pentru că nici pe mine nu m-a împins nimeni. Şi fetele sunt foarte sportive, Antonia, care a făcut 4 ani în mai, a coborât singură-singurică la sfârşitul iernii trecute (sigur, cu noi lângă ea), tot Drumul Roşu (n.r. - în Poiana Braşov) pe schiuri, fără să se plângă vreodată că vrea în braţe sau altceva... Fata mijlocie face tenis de performanţă şi tocmai am fost la un turneu internaţional, iar „gurile rele" spun că va fi o foarte mare jucătoare. Ea face 13 ani în aprilie aşa că încercăm să găsim un sistem bun pentru ea, ca să împace studiile cu antrenamentele. Suntem o familie care gustă sportul intuitiv, dar şi raţional, căci ne dăm seama cât de bine ne face. 

"Băieţii mei, din prima căsătorie, au făcut şi baschet, şi judo, au făcut şi fac în continuare foarte mult sport. Nu de performanţă, şi am pe undeva un regret, dar nu pot să-i împing, pentru că nici pe mine nu m-a împins nimeni.''

1974 este anul în care Octavian Morariu a fost legitimat la clubul de rugby Griviţa Roşie.

CV

- Copilul unei familii de sportivi
- Data şi locul naşterii:7 august 1961, Bucureşti
- Starea civilă: căsătorit, la al doilea mariaj, cinci copii
- Studiile şi cariera:
- 1980: Liceul „Gheorghe Lazăr" din Bucureşti
- 1986: Institutul de Construcţii Bucureşti, Facultatea de Căi Ferate, Drumuri şi Poduri, Şef de Promoţie pe ţară, Inginer
- 1978: prima selecţie naţionala de tineret la rugby
- 1987: primul român ales să joace în selecţionata mondială Barbarians
- 1987-1990: jucător la clubul ASPTT Paris, Franţa
- 1991-1993: antrenor al echipei de rugby a clubului Paris Saint-Germain
- 2001-2003: preşedintele Federaţiei Române de Rugby
- 2003-2004: preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Sport
- 2004-prezent: preşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român
- Locuieşte: în Bucureşti


citeste totul despre: