De ce? Pentru că mulţi din copii din ziua de azi, nemaifiind programaţi mental cu religia, lor le va lipsi această alinare când ei se vor apropia de momentul morţii.

Am vorbit cu mulţi părinţi liber-cugetători sau atei în ultimii ani şi am observat această dilemă: să implanteze în creierul copiilor personali o poveste care peste ani de zile s-ar putea să le facă apusul vieţii mai frumos? Sau nu?

Să le impregneze în cap idea de continuitate că după moarte se vor ridica la ceruri, că vor avea 99 de fecioare, că se vor bea bere cu Odin în fiecare seară sau că se vor reîncarna? Sau nu?

Persoanele credincioase de pe această planetă, indiferent că sunt creştini ortodocşi, islamişti, adepţi ai Torei sau ai zeităţilor multiple, întotdeauna, prin fervoarea lor, întotdeauna sunt mai împăcate cu moartea. Creierul uman are nevoie să ştie că există un scop, că există o finalitate, că există un plan măreţ, divin, prin care totul se explică.

„I want to believe“ (Vreau să cred) scria pe posterul din biroul agentului FBI Mulder din serialul „Dosarele X“.

Desigur, există multe alte argumente pro şi contra pentru educaţia religioasă, oricare ar fi ea. Iar acum mă refer în special la educaţia religioasă care se face în şcolile din România.

Pro: este o educaţie civică bună, sunt transmise valori bune de comportat în societate, este o oră unde primesc note mari fără să facă mai nimic, îi ajută pe copii la media generală la intrare la un liceu/facultate mai bună, fac multe lucruri frumoase, gen pictură pe sticlă.

Contra: oferă un răspuns prea facil la absolut orice. De ce plouă? Pentru că aşa vrea Dumnezeu. De ce copiii sunt loviţi de maşini pe stradă? Dumnezeu. De ce fulgeră? Cum s-au creat planetele? Dumnezeu. Şi dacă tu, copil fiind, iei textual această explicaţie facilă, atunci rişti să nu mai cauţi explicaţii raţionale. Şi când înveţi la şcoală fizică, chimie sau biologie, de ce să-ţi mai baţi capul, când ştii deja de la ora de religie o informaţie mult mai simplă: Dumnezeu este răspunsul la orice.

Şi data viitoare când tu, că adult, mergi cu copilul bolnav la doctor să îi facă un RMN, ajungi să apreciezi faptul că inventatorul RMN-ului respectiv nu a luat textual că radiaţiile vin de la Dumnezeu şi că a studiat îndeaproape fenomenul, astfel încât să salveze viaţă copilului tău prin acea invenţie minunată.

Revenind la programarea mentală. Acum 100 de ani, speranţa de viaţă era de 30-40 de ani, acum depăşind 70. Prin tehnologie şi ştiinţă, speranţa de viaţă va creşte până când va ajunge să aibă un termen nedefinit. Dacă nu da autobuzul peste tine, vei putea să micşorezi dramatic cauzele de mortalitate şi vei putea trăi pe termen nelimitat.

Oare oamenii care vor ajunge la acest nivel vor mai avea nevoie de educaţia religioasă? Va fi o schimbare dramatică de paradigmă. Sunt numeroase startup-uri care cercetează prelungirea vieţii pe termen nedefinit, având în spate bogaţii planetei. Lucrurile evoluează.

Poate că vom prinde acel moment, poate că nu. Dar sigur imortalitatea biologică va fi cu putinţă. Întrebarea pentru un adult (credincios sau nu) este cum anume să programeze creierul copiilor proprii astfel încât să le dea maximul de plusvaloare. Ce răspunsuri, ce valori, ce motivaţie să sădească în creierul micuţului Homo Sapiens?

De exemplu, să le induci credinţă copiilor că este cool să citeşti. Că e fain să fii bun la matematică. Că e bine să reuşeşti să îţi închegi un grup de prieteni pe lângă ţine. Că e bine să fii curios. E bine să te abţii la satisfacţie imediată versus satisfacţie ulterioară potenţială, dar mai mare (apropo de Stanford Marshmallow Test, pe care va recomand să îl faceţi copiilor voştri). Să refuzi endorfinele imediate create de jocurile video în favoarea lucrurilor mai puţin generatoare de plăcere, precum studiul. Să nu vorbeşti cu străinii. Sau să vorbeşti cu ei, dar cu mare atenţie... Sunt nenumărate lucruri pe care părinţii vor să le inducă în copiii lor, să creeze nişte automatisme bune, care să îi ajute în viaţă.

Ştiu că acest subiect într-o ţară eminamente religioasă este unul tabu. De asemenea, ştiu că orice intră în conflict cu convingerile unui om determina instinctiv o reacţie emoţională, de respingere, de apărare. Dacă tu crezi că Soarele se învârte în jurul Pământului, toate dovezile primite de contrariul doar te vor încrâncena şi mai tare să crezi în acel lucru. Efectul se numeşte Disonanţă Cognitivă. Schimbarea opiniei este un lucru foarte greu şi de obicei se realizează prin considerente emoţionale.

Toate deciziile părinţilor care afectează copiii sunt foarte greu de luat şi implică mult consum personal, inclusiv emoţional. Voi, care sunteţi părinţi, credincioşi sau nu, care credeţi că este varianta mai bună:

Ar trebui ca un părinte, indiferent de convingerile lui religioase, să le ofere copiilor săi o plasă de siguranţă mentală convenabilă pentru bătrâneţe sau nu?