Numitorul comun în Educaţie

Mai mult procesul, mai puţin conţinutul. De ce este „România Educată“ un demers valoros.                    O prietenă olandeză îmi povestea că pentru ei dictonul celebru al lui Joseph Joubert „It is better to debate a question without settling it than to settle a question without debating it“ este un fel împământenit de a face lucrurile.

Cu alte cuvinte, pentru societatea olandeză, în special în politicile publice, este mai importantă modalitatea în care se întâmplă demersul decât conţinutul efectiv sau chiar rezultatul respectivului demers. Într-o altă cheie am putea spune că, pentru ei, relaţia pe termen lung pare să fie mai importantă decât orice decizie de moment. Dar pentru noi cum este?

Ne-a ridicat un mare semn de întrebare zilele trecute imaginea tendinţelor (deloc) democratice ale multora dintre profesorii din România. Am avut ocazia să subliniez şi cu acea ocazie că nu este deloc suprinzător, având în vedere cât de puţin sunt ei înşişi incluşi în procese democratice de luare a deciziilor care îi privesc, cât de puţin sunt invitaţi la consultări şi dezbateri. 

Nu merge „de sus în jos“

Mecanismul democratic de consultare şi dezbatere este cel care face societatea să aibă buy-in în orice tip de schimbare importantă ne-am propune, în orice domeniu. Schimbarea reală şi de durată se poate face doar ÎMPREUNĂ cu oamenii din domeniu, în cazul nostru, cu cei din sistemul educaţional, de la toate niveluri.  Majoritatea celor 24 de miniştri ai educaţiei de după ’89 au tot încercat să le aplice oamenilor diferite reforme. Au gândit ei ceva, un grup de experţi, eventual de la Banca Mondială (adevăratul Minister al Educaţiei) şi apoi au dat un ordin, o directivă sau chiar o lege. Pasteluri diferite din aceeaşi abordare top-down. Nu merge.

Legea 1/2011 din mandatul domnului Funeriu a fost, la nivel de conţinut, cea mai bună lege a educaţiei post-decembristă. Realiza progres semnificativ, să-i spunem 10 paşi, în direcţiile potrivite, pe multe subiecte. Modalitatea însă de punere în operă a fost una cu urme vagi de democraţie, cu relativ puţin respect pentru relaţia cu stakeholderii din educaţie. Legea a fost trecută prin asumare guvernamentală şi legenda spune că dacă nu ar fi fost susţinut serios de puternicii zilei (Traian Băsescu, Emil Boc, Elena Udrea), domnul Funeriu ar fi fost decapitat instant chiar de propriul partid. Consecinţă? Azi, la 7 ani distanţă, avem peste 150 de amendamente la Legea 1/2011 şi mulţi dintre miniştrii de după Funeriu au vorbit de o nouă lege a educaţiei. Probabil că unul dintre aceştia, dacă ar fi reuşit vreunul să stea în funcţie mai mult de câteva luni, ar fi schimbat-o pe de-a întregul.

Procesul contează

Valoarea demersului „România Educată“ vine, în primul rând, din modalitatea de realizare şi mai puţin din conţinutul rezultat. „România Educată“ este cel mai amplu demers de consultare şi dezbateri de după ’89 pe care l-am experimentat. Şi este extrem de important să-i recunoaştem acest merit, să-l sărbătorim şi să-l luăm drept model de proces. Au fost incluşi în acest demers, într-un fel sau altul, reprezentanţi ai tuturor stakeholder-ilor majori ai domeniului: cadre didactice, inspectorate, minister, ISE, universităţi, părinţi, elevi, studenţi, ONG-uri, sindicate, mediu de afaceri, experţi. Să găseşti modalităţi să ceri părerea în diverse moduri de la 12.000 de oameni, să implici 140 de oameni în realizarea documentelor, să ai contact cu reprezentanţi de la peste 60 de organizaţii nu e un lucru uşor, mai ales dacă vorbim de o echipă de 4-5 oameni, fără resurse majore, aşa cum este cazul echipei care a gestionat acest demers. 

Da, e un proces de tip bottom-up, e un mix de vox populi şi lucru cu experţi. Da, rezultatul nu e spectaculos, nu e avangardist şi nici nu are cum să fie într-un astfel de proces. Dar nici nu trebuie să fie. Procesul e mai important.

Am făcut parte din unul dintre grupurile de lucru (Profesionalizarea managementului educaţional) şi m-am situat des în poziţii radical diferite faţă de unii dintre colegii mei pe subiectele discutate. Sunt locuri în care eu cred că ar trebui să facem 10 paşi înainte şi raportul supus dezbaterii propune să facem trei. Aceşti trei paşi sunt numitorul comun. Sunt însă de acord şi să facem doi paşi, dar să-i facem împreună, pentru că altfel, după cum am tot observat, în realitate nu se schimbă nimic. 

Ce face bine „România Educată“ este că încearcă să îi implice în conversaţie şi pe cei mulţi, din sistem şi din jurul său, cei în a căror pregătire se investeşte prea puţin, cei pe care nu-i întreabă nimeni nimic de obicei. Nu putem să gândim noi o reformă şi să le-o aplicăm. Trebuie ca schimbarea să o facem împreună cu ei, ajutându-i, implicându-i, valorizându-i. 

Am citit cu tristeţe câteva poziţii publice, ale unor experţi „cu greutate“, referitoare la raportul supus dezbaterii. Singura critică cu adevărat constructivă şi elegant argumentată pe care am citit-o este a domnului Daniel David, pe componenta de universitar. Chapeau! În rest, mult ego. „Reforma mea era mai bună!“ sau „Noi, în turnul nostru de fildeş, nu ne amestecăm cu plebea!“:). Dacă noi, în educaţie, nu reuşim să dăm tonul la „Împreună“, ce aşteptări să mai avem de la restul societăţii?

Este extraordinar de important cum ne poziţionăm noi acum, faţă de un demers de consultare real şi consistent. 

Oare ce comportament va încuraja poziţia noastră în alte instituţii ale statului care vor analiza oportunitatea de a face demersuri reale de consultare?

Cum construim noi societatea aceea în care nu ia decizia unul singur, ci funcţionează mecanismele democratice?

Avem mari şanse ca evenimentele majore ale anului centenar să rămână referendumul urii, catedrala neamului şi, posibil, un nou OUG 13. N-ar fi oare un extraordinar gest simbolic ca, de final de an, să lăsăm totuşi micile noastre trufii şi auto-importanţe şi să ne dovedim unii altora că putem să lucrăm şi ÎMPREUNĂ la un ceva ce contează pentru noi toţi? Am putea oare să contribuim cu toţii la un proiect de ţară de care să nu ne fie ruşine? 

În educaţie cam batem pasul pe loc de ceva vreme. Am putea să facem doi paşi înainte, împreună. Avem o ocazie bună.