Mâine se vor anunţa rezultatele la evaluarea naţională de clasa a VIII-a. După care ne vom arunca iar în comentarii, despre ce ştiu sau nu copiii, despre perlele din lucrări, despre diferenţele dintre rural şi urban. Şi ne vom certa pe ”fenomenul Brăila”, cât este de real sau de întins. Ca şi cum aceasta este discuţia – cine are dreptate - sunt 7.000 sau 20.000 de elevi pierduţi?

Pentru mine, discuţia este despre acel elev care nu atinge un standard minim de practicare a competenţelor de la finalul clasei a VIII-a – dacă sunteţi curioşi, le găsiţi aici. Scriu ”acel elev” pentru că, şi dacă este unul singur, atunci statul român a livrat cetăţenilor lui un serviciu public de educaţie de slabă calitate.

Noi, la Coaliţia pentru Educaţie, am întrebat, la începutul anului 2018: Care este rostul şcolii obligatorii din România? Răspunsurile sunt sintetizate într-un raport, care spune, pe scurt, că ceea ce se întâmplă prin planurile cadru, programe şi evaluare nu asigură împlinirea profilului de absolvent ales şi, mai ales, spune că şcolii continuă să îi lipsească orientarea către învăţarea vizibilă, practică, relevantă pentru viaţa copilului.

De trei ani repetăm, obsesiv, eu şi colegii mei, că în educaţie este nevoie de două lucruri: de oameni şi de bani, considerând că o şcoală este atât de bună pe cât sunt profesorii ei şi România are bani, doar că îi alocă netransparent şi nestrategic.

Aşa că mâine, când va fi despre note, mă voi pronunţa prea puţin – copiii de care mă doare nu vor fi pe liste, nu vor fi fost în examen, poate nici în şcoală în ultimii ani. Iar cei care sunt pe liste vor merge mai departe, oricum. Se va discuta puţin despre profesorii lor de la clasă şi sigur va fi deloc despre cine sunt ei, ce ştiu despre ei, la ce ştiu că sunt buni şi ce le place să facă.

Vor merge mai departe oricum sau, mai corect spus, vor merge mai departe dacă nu sunt atât de săraci, încât alegerea de a merge mai departe să fie posibilă financiar în familia. Şi mie o să îmi vină să urlu de frustrare că ştiu că minciuna este posibilă, că familii care vor face faţă cu greu vor trimite la licee copii care, peste patru ani, nici nu vor lua examenul de Bacalaureat, nici nu vor şti o meserie.

Contractul social dintre un licean şi statul român ar trebui să fie un contract care garantează un viitor decent, posibil şi o viaţă de calitate. În nici un caz un fel de aranjament prin care un tânăr de cincisprezece ani este doar un număr. Numărul care face catedrele din liceele din România.

Anticipând discuţiile de mâine, Ministerul Educaţiei ia în calcul înlocuirea punctajului dat de mediile din gimnaziu, de notele la nişte teze unice, susţinute în clasele a VII-a şi a VIII-a, la anumite discipline, în funcţie de alegerile de viitor ale elevului. Adică să nu mai conteze doar româna şi matematica în gimnaziu, cu presiune pe profesori de note mari la celelalte discipline, ci şi alte materii.

Astfel, blocaţi în status quo şi neputinţă, inventăm roata din nou. Căci Legea 1, a educaţiei, spune din septembrie 2011, la articolul 74:

”La finalul clasei a VIII-a, în baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educaţiei Naţionale, se realizează o evaluare naţională obligatorie a tuturor absolvenţilor. Rezultatele evaluării se exprimă printr-un punctaj, similar testelor internaţionale. Evaluarea se realizează prin următoarele probe:

  • a) o probă scrisă la limba şi literatura română;
  • b) o probă scrisă la limba maternă;
  • c) o probă scrisă transdisciplinară la matematică şi ştiinţe;
  • d) o probă scrisă la o limbă de circulaţie internaţională;
  • e) o probă practică de utilizare a calculatorului, susţinută în timpul anului;
  • f) o probă orală transdisciplinară de evaluare a competenţelor civice şi sociale, susţinută în timpul anului.”

Câteodată pot crede că miza aceasta a unei noi Legi a educaţiei despre care se vorbeşte este de fapt ştergerea urmelor de la locul crimei. Şcoala românească ar fi arătat cu totul altfel dacă prevederi ca acestea şi gândirea din spatele Legii 1/2011, nu ar fi fost amânate la infinit.

Mie mi-e clar că e capăt de linie, că actualul sistem nu mai produce valoare şi că asistăm la ultimele încercări de menţinere a lumii aşa cum o ştie sistemul. Mie mi-e clar că transformarea este destul de aproape:

- după cum s-a schimbat organigrama din minister şi după blocada în funcţionare declanşată în consecinţă de ”oamenii sistemului”, cei care determină, în fapt, performanţa sau nu a unui ministru;

- după revoluţia din finanţare, de la 1 ianuarie şi martie 2018 şi replica Ministrului de finanţe care mi-a răspuns la o întrebare că procesele de transformare nu pot fi gestionate cu ”mentalitate de contabil”;

- după cum le-a căşunat pe salariile şi normele învăţătorilor, care ar avea norma prea mică – ah, ce i-aş trimite să fie învăţători în şcolile acelea care nici nu există pentru ei;

- după propunerea aceasta de a schimba ceva din E.N., dar nu ceva esenţial.

Am în minte imaginea unei haine de blană de la Orăştie, o piesă de piesă a anilor ’80, pe care o tot întreţinem, reparăm şi vopsim, ba chiar i-am pus şi o faţă de doc, că era prea uzată. Şi nu vrem să renunţăm la ea, deşi este greu de purtat, iar iernile nu mai sunt ce-au fost. Încălzirea globală nu e basm, aşa cum nu este nici demografia. Iar demografia nu ajută la catedre. Am mai ascuns noi, ca ţară, gunoiul în spatele şcolilor cu prea puţini copii şi catedre suficiente, dar lucrurile se îngustează din ce în ce mai mult.

Două concluzii:

1) Anul viitor ar fi trebuit să avem prima promoţie a unui gimnaziu de cinci ani, a unui colegiu/liceu de trei ani, cu învăţământ liceal pe filieră teoretică sau vocaţional (profesional dual). Am fi celebrat Centenarul cu un an şcolar 2018/2019 într-un sistem de educaţie rupt total de amintirile comuniste, responsabil de fiecare tânăr care ar fi ştiut, la final, cine este. Şi care ar fi avut un viitor determinat de examenul de bacalaureat teoretic (deci universitate) sau profesional (deci o meserie bine ştiută şi apoi ştiinţe aplicate).

2) Am învăţat de la finlandezi că ei s-au ocupat de educaţie pentru că nu aveau niciun fel de bogăţie. Au povestit hâtri într-un eveniment organizat de Ambasada Finlandei la Bucureşti, că ei aveau doar păduri şi oameni, aşa că au fost nevoiţi să se ocupe de cea mai importantă resursă a lor care putea aduce dezvoltare. Ce ghinion pe noi şi, mai ales, pe copiii noştri, că suntem o ţară bogată!