Mama a plecat ieri, din nou, în Italia la muncă. De când eram copil este într-un du-te-vino constant. Am pierdut socoteala drumurilor pe care le-a făcut. Simt un aer rece pe şira spinării, deşi e aproape vară.

Îmi amintesc cum îşi făcea bagajele...

Era din nou haos în mica noastră garsonieră din Braşov şi-n sufletele noastre. Haine împrăştiate pe toată podeaua de nici nu puteai să păşeşti, decât pe ele. Pe masă erau suveniruri cu Dracula pentru bătrâna de care urma să aibă grijă ca badantă, multe acte, două căni cu cafea încă nespălate şi acum...

Observam că mâinile ei nu mai au forţă ca altă dată. Acelaşi geamantan negru nu-l mai putea închide de data asta. Era prima oară când îmi cerea ajutorul. M-am aşezat pe marginea din stânga bagajului ca să-i las geaca de fâş fără aer. „Hai că mai încape şi asta“, spunea mama. Vedeam cum o lasă puterile. „Dacă nu m-am săturat să fac şi desfac la bagaje...Măcar de baba asta n-ar muri aşa de repede ca alealalte.“

Ea nu voia să mai plece. Mai ales pentru că ştia că urmează să dau cel mai important examen din viaţa mea. „Nu, că nu pot să te las de capul tău acuma.“ Pe de altă parte, gândurile ne reveneau la datoriile de la întreţinere pe care nu le puteam achita altfel, dar şi la privirea de judecător a administratorului de la bloc.

Şi-acum „io“ ce fac?

Am împlinit de curând 18 ani, dar eu deja pierd aerul şi parcă nu-l mai găsesc. Cu greu îşi face loc lângă stresul, singurătatea şi pereţii garsonierei din Braşov care mă apasă.

Eu niciodată n-am fost o elevă de nota 10. Mereu puţin răzvrătită şi „cu gura prea mare“ pentru profesori. Mai ales la ora de Română, unde aproape tot timpul mă contraziceam cu doamna dirigintă despre ce voia de fapt să spună Bacovia în „Plumb“ sau Nichita Stănescu în „Leoaică tânăra, iubirea“.

Zilele trec. Bun. Şi-acum „io“ ce fac? Nimic nu-mi intră în cap. Paginile romanelor conţin rânduri care nu stau pe loc să le prind. Anii bătăliilor medievale şi tratatelor internaţionale mi se întortochează în minte. Degeaba mi-am lipit stickere roz cu toate consemnările importante, perfect aliniate pe uşa frigiderului. O deschid des ca să iau câte o îmbucătură din cutia de un kg cu îngheţată de vanilie.

Mă gândesc dacă nu am făcut o prostie să dau BAC-ul la Psihologie, nu la Geografie ca majoritatea colegilor. Acum aş fi avut mai mulţi prieteni cărora să le cer ajutorul. Plătesc preţul faptului că mi s-a părut mai cool să-nvăţ „o hartă a minţii“, decât una cu râuri şi munţi.

Mă sună şi maică-mea să mă întrebe ce am mâncat şi dacă am învăţat. Eu îi spun în felul meu că o să fie bine: „Am mâncat roşii cu telemea şi pâine de secară, nu îngheţată. Am mai rezolvat nişte variante de examen. Stai liniştită că voi lua notă mare.“

Doar asta îmi trebuie ca să ajung un om de bine în această viaţă: să iau o notă mare. De aceeaşi părere sunt şi colegii (mai puţin cei teribilişti), profesorii, toată societatea. Deci, şi mama care încă face parte din ea, chiar dacă în sensul marginal.

Mintea şi sufletul meu umblă temătoare pe mai multe arături întunecate şi întregului univers nu-i pasă decât de un nenorocit de BAC. Nopţile stau trează şi mă uit la serialul cu doctor House (un personaj cinic, care nu prea are speranţă pentru nimic, dar măcar are umor). Zilele le dorm până la amiază. Îmi mai rămân doar câteva ore în care să studiez ce m-au constrâns ei.

După nişte ani în care n-am mai învăţat pentru şcoală...

N-am luat nota cea mai mare la BAC, dar nişte coincidenţe fericite, oameni frumoşi care nu m-au întrebat cât am luat la vreun examen, plus visul pătimaş de a ajunge jurnalistă m-au adus într-o mare redacţie. Aici mi-am dat seama că miniştrii, secretarii de stat, inspectorii şi restul persoanelor cu funcţii de autoritate în Educaţie n-au înţeles că universul celor mai mici nu e despre BAC, nici despre Evaluarea Naţională sau despre orice altă testare.

Cel mai important exemplu în acest sens este chiar ministrul Ecaterina Andronescu. De când a preluat cel de-al patrulea mandat la Educaţie, apare aproape zilnic cu câte o declaraţie despre examenele naţionale. Ca şi cum numai asta contează: tinerii falnici ai acestei ţări să ia o notă mare.

Vrea ore remediale pentru ca elevii de clasa a VIII-a să obţină la Evaluarea Naţională o notă mai mare. Vrea BAC Profesional pentru ca elevii din liceele tehnologice (adică mai slabe) să ia, chiar şi ei, o notă mai mare. Vrea reintroducerea examenului de treaptă pentru ca liceenii să promoveze BAC-ul, evident, cu o notă mai mare.

Dar Andronescu este şi ea o finalitate a unui sistem mult prea ticsit de redundanţe ca să înţeleagă că şcoala ar trebui să ne înveţe de fapt cum să ne descoperim şi să ne apreciem pe noi – vulnerabili, pe punctul de a fugi, obosiţi, îndârjiţi, emoţionali, umani. Cum să ne împăcăm cu faptul că suntem trişti că a plecat mama, că avem un gol în stomac că am minţit-o, să ne apreciem mâzgălelile de la ora de desen, să nu ne ruşinăm că nu putem face rostogolirea la ora de sport în acelaşi ritm cu ceilalţi. Uneori nu ne putem rostogoli deloc şi e în regulă.

În încheiere, las aici pentru autorităţi raportul OCDE publicat în 2017 care, într-un limbaj pretenţios şi nuanţat, zice aşa: 1) nu mai terorizaţi copiii cu aceste examene; 2) Mai bine îi ajutaţi să descopere lumea!

Iar pentru cei care iubesc muzica, las aici piesa „1000 de DA“ de la The Mono Jacks. Un „preasincer statement“ pentru ce se întâmplă şi azi în şcolile şi-n sufletele celor care poartă ghiozdane cu pietre prea grele pentru ei. La fel cum am avut şi eu.

Nu mă întrerupe

Nu eşti bun de nimic

Nu purta blugii rupţi

N-ai înţeles nimic

Nu mă face de râs şi nu lua notă mică

Lumea întreagă oare ce o să zică?