Pentru noi, era a doua filmare la Tîrgu Lăpuş, un mic oraş din Maramureş care tocmai primise bani europeni pentru integrarea copiilor romi în şcolile de masă. O primă prospecţie ne adusese în şcoala segregată din cătun, la care mergeau numai elevii romi. Şoferul nostru trecuse de cîteva ori pe lîngă clădire, fără să oprească, crezînd că era o toaletă publică abandonată: o construcţie de cărămidă netencuită, cu o singură cameră încălzită cu lemne, fără măcar o privată în curte. Cei 18 copii între 6 şi 16 ani, înscrişi acolo, veneau, ca şi învăţătoarea, pe la mijlocul dimineţii, formau o oră litere şi cifre pe caiete de clasa întîi, îşi petreceau încă o oră în recreaţie, după care mergeau înapoi acasă, cîţiva metri mai la deal. 
 
Cînd ne-am întors în august 2006 însă, cătunul vuia de anticipaţie: şcoala segregată era în demolare, iar copiii romi urmau să înceapă noul an la şcoala din centru, cu românii – „printre oameni“, cum ne spusese cu mîndrie o fată.  Acolo, ştia toată lumea, e mai bine: se face carte, nu „ca la ţigani“. Apoi, sînt şi mai mulţi copii – un avantaj la fotbal şi la leapşa. Beni, unul dintre băieţii mai măricei din comunitate, ştia deja, din drumurile lui prin oraş, că poţi face echipă bună cu românii. În plus – ne-a zis el –, „acolo ne dau caiete noi, nu ca aici!“ Pentru el, era ca în ajunul Crăciunului.  
 
În aburii dimineţii, s-au spălat, pe rînd, cu cana, dintr-o găleată cu apă rece; fetele s-au pieptănat îndelung; un băiat mai mic s-a plîns, inutil, că-l strîng pantofii; un tată a ieşit să se roage către răsărit. Într-o forfotă solemnă, s-au suit toţi într-o căruţă, ca să nu facă cei cîţiva kilometri, pînă la şcoala din centru, pe jos, chiar din prima zi.  
 
În curtea şcolii, directorul grupului şcolar şi primarul Lăpuşului, îmbrăcaţi la patru ace, îşi începeau discursurile. Noi, cu camere, trepied şi microfon cu prăjină, mai mult încurcam. Lăpuşenii erau sceptici: „Ce-i de filmat atîta?“ Nici noi nu ştiam: oraşul voia să facă integrare, că doar ceruse bani europeni din proprie iniţiativă; părinţii români nu aveau obiecţii, că avuseseră şi ei, înainte de Revoluţie, cîte un coleg rom în clasă; iar proiectul urma să se încheie în mai puţin de un an. Puteam foarte bine să avem un happy-ending înainte de Crăciun.  
 
Am rămas în curte cu cameramanul, să iau sunet. Coregizoarea mea, Miruna Coca-Cozma, s-a dus în şcoală să afle în ce clase urmau să fie distribuiţi copiii cu care lucram, ca să ne putem face planul de filmare. S-a întors şi mi-a scos căştile de pe urechi: „Ăia mici sînt în clasele întîi şi a doua. Restul, în clasă separată. Au făcut o clasă de romi. A doua pe dreapta.“ Jurnalist de formaţie, Miruna confirmase de cîteva ori, dar tot nu părea sigură. După toate promisiunile de desegregare, era şi greu de înţeles.  
 
Ne-am dus echipamentul în clasa goală. Pe catedră şi în primele rînduri de bănci erau depozitate stive prăfuite de materiale didactice vechi. Nici manuale, nici caiete, nici măcar cretă. Copiii romi au intrat pe rînd în clasă. Beni, vesel, şi-a atîrnat jacheta în cuier, cu gesturi teatrale de om în casă nouă. Ca şi cînd ar fi cel mai natural lucru din lume, s-au aşezat toţi în ultimele bănci. De acolo, puteau vedea, pe partea cealaltă a culoarului, o clasă a doua, doldora de copii şi părinţi. „Ai văzut cîţi îs acolo? ‘Ai de mine!“ zice Alina. Beni, care căzuse pe gînduri jucîndu-se distrat cu o aşchie din bancă, ridică privirea către noi, singurii adulţi din clasă: „Aicea sîntem numa’ noi ţiganii, nu mai îs copii?“  
 
 
Mona Nicoară este regizor şi producător de film documentar. Povestea de aici se regăseşte în filmul Şcoala noastră (2011).