Modelul englez

Poate părea o simplă coincidenţă că, exact în momentul în care proiectul pe care vi-l propun doreşte reconsiderarea educaţiei fizice, ca o componentă esenţială a procesului de educaţie, în dezbaterea publică se aduc argumente pro şi contra „clasei zero“.

Sigur, problematica e complexă, dar, din punct de vedere al dezvoltării fizice şi psihice a oricărui copil, nu încape nicio îndoială că debutul educaţiei fizice şcolare la vârsta de 6 ani este favorabil. Beneficiile pornesc de la optimizarea sistemului cardio-respirator şi de la dezvoltarea armonioasă osteo-musculară, până la întărirea rezistenţei fizice şi mărirea încrederii în forţele proprii. Ca să nu mai vorbim de câştigurile certe în materie de socializare şi de disciplinare, pe care le dă mişcarea în grupuri organizate.

Profesorul de educaţie fizică îşi poate recăpăta astfel rolul important în procesul de învăţământ, mai ales la vârstele şcolare mici, de ataşamentul acestuia faţă de elevi şi de meseria sa de dascăl depinzând, de multe ori, dragostea copilului faţă de şcoală. Din păcate, mai ales după 1990, importanţa activităţii profesorului de educaţie fizică a fost mult diminuată, afectând astfel componenta de dezvoltare fizică armonioasă a copilului din procesul de educaţie.

Oare câţi dintre noi, rememorându-şi primii ani de şcoală, nu-şi amintesc, cu nostalgie şi recunoştintă, de „profa“ sau „profu“ de sport? Acestora le datorăm primele exerciţii fizice făcute în mod organizat, după zbenguiala firească a copilăriei, primele emoţii şi griji ce te-ncearcă atunci când faci parte dintr-o echipă. Tot ei  ne-au „aşezat în teren“ pentru prima oară, în jocurile necunoscute nouă atunci, ce „împărţeau“ în două tabere clasa de şcoală – handbalul, voleiul sau baschetul erau cu totul altceva decât miuţa, ţurca sau şotronul de acasă. Spun „profa“ sau „profu“ de sport pentru că aşa ne-au rămas în minte primii noştri dascăli de educaţie fizică, nu pentru că, neapărat, ei ne-ar fi călăuzit paşii către un sport sau altul. Deşi, tocmai datorită lor, unii au ajuns în sportul de performanţă.

Când propun o schimbare a mentalităţii noastre în materie de educaţie, care să includă şi educaţia fizică, două sunt personajele colective care pot să o facă nemijlocit: părinţii şi „profii“ de sport. Cei dintâi trebuie (re)conştientizaţi de importanţa educaţiei fizice în procesul de educaţie al copiilor, iar profesorii de educaţie fizică trebuie „repuşi în drepturi“, educaţia fizică recăpătându-şi un loc important în programa şcolară, din clasele primare, până în învăţământul superior.

Ca dovadă că e mai bine mai târziu decât niciodată, aş aminti exemplul englez. In 1994, potrivit BBC, în urma unor studii efectuate pe o perioadă mai îndelungată, s-a constatat o scădere alarmantă a gradului de sănătate al populaţiei din cauza sedentarismului. Atunci a fost reconsiderat întregul program naţional privind mişcarea (exerciţiile fizice) pentru toate segmentele de vârstă ale populaţiei, dar cu precădere pentru copii şi tineret. Potrivit acestui program, pe lângă o serie de sfaturi privind nutriţia, se recomandă minimum două ore de exerciţii fizice moderate pe săptămână, sau o oră şi jumătate de efort fizic în mod susţinut, alternativa optimă fiind o combinaţie a acestor două recomandări.

Cred că e un exemplu de urmat. Niciodată nu e prea târziu!