Doar la Educaţie am avut până acum Strategie pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii, Strategie pentru reducerea părăsirii timpurii a şcolii, Strategie privind modernizarea infrastructurii educaţionale, iar lista eşecurilor sistemice, dar frumos împachetate poate să continue.

Nu cânt prohodul digitalizării educaţiei printr-un proiect de ţară (alt proiect de ţară, pentru că România Educată nu era de ajuns şi doar suntem în sezonul promisiunilor), ci încerc să înţeleg de unde apetenţa asta pentru strategii multe şi fapte puţine. La ora actuală, avem 3 atribuţii ale MEC, mari şi late, independente de orice strategie şi decizie politică. Pentru că scrie în Lege: instituţia guvernamentală are datoria de a asigura accesul la dispozitive electronice şi pentru elevi, şi pentru profesori, să realizeze Biblioteca şcolară virtuală şi o platformă de e-learning.

Orice strategie fără îndeplinirea unor obligaţii încetăţenite de lege este pur şi simplu praf în ochi, iar Ministerul Educaţiei şi Cercetării continuă să paseze responsabilitatea privind achiziţia celor 250.000 de tablete. În fapt, IRES a demonstrat că numărul elevilor care au nevoie de dispozitive electronice pentru un proces educaţional incluziv şi calitativ este cel puţin de 3,6 ori mai mare decât ce a numărat MEC – poate însuşi procesul de numărare a elevilor fără acces la Internet a fost îngreunat de faptul că 60% dintre inspectorii şcolari generali erau candidaţi la alegerile locale, iar un sfert dintre aceştia sunt din nou candidaţi, se află într-o continuă campanie care subordonează buna gestionare a procesului educaţional într-o perioadă critică.

De ce nu am încredere în proiectele sistemice şi extraplanetare promise de către actuala conducere a Ministerului Educaţiei şi Cercetării? Pentru că apar în acelaşi an (dublu electoral, ce mirare), în care au apărut două alte programe îndrăzneţe tip promisiune despre care astăzi, 26 octombrie a.c., nu mai ştim mare lucru. (1) Ce s-a întâmplat cu şcolile-pilot, prin care Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi-a asumat politic să revoluţioneze arhitectura curriculară şi să o aducă în secolul al XXI-lea, unde îi este locul?, (2) Ce s-a întâmplat cu promisiunea potrivit căreia elevii vor beneficia de transport gratuit pentru a ajunge la şcoală? Care este reacţia Guvernului la fenomenele recent întâlnite la nivel local, operatorii de transport refuzând să ia elevii sau să le acorde vreun fel de facilitate? Despre reforma planurilor-cadru mă voi abţine să discut, este doar un alt proces în stand-by. În schimb, preferăm să ne îmbătăm cu apă rece că se face şcoală mai puţină şi mai proastă, că nu se maid au teze şi (preferata multora) că se ciunteşte programa şcolară.

Dacă tot s-a ţinut morţiş să se facă eveniment de lansare astăzi, pentru ca oficialii MEC să iasă la paradă, ar fi fost onest ca evenimentul să debuteze cu o radiografie privind procesul educaţional în perioada 11 martie 2020 – iunie 2020. La ora actuală, nu există nici măcar o cercetare asumată de MEC privind calitatea sistemului de învăţământ deja digitalizat pe fondul evoluţiei pandemiei. Din punctul meu de vedere, o strategie (mai ales una de ţară) trebuie să debuteze onest şi, ţinând cont de gestionarea actuală a procesului de digitalizare a educaţiei, cu nişte scuze pentru elevi, profesori şi părinţi. Adică nu cu un formular Google praf în ochi, ci cu un set de date (care ar fi trebuit, din punctul meu de vedere, să rezulte dintr-o testare standardizată cu itemi de tip PISA la începutul anului şcolar, la care să participe toţi elevii şi care să joace rolul unei diagnoze) dublat de un răspuns la întrebarea: concret, care sunt achiziţiile în materie de cunoştinţe şi competenţe cu care a rămas elevul din România după atâtea luni de şcoală online?