Să fiu pe cât de obiectivă pot. Soluţia cea mai eficientă în acest caz? O listă cu argumente pro şi contra.

Privesc cu ochii cuiva care nu este afectat (nu am pe nimeni în familie sau în cercul de prieteni care să fie curând vizat de impactul deciziei). Privesc cu ochii cuiva care, vede în companiile în care intră prin natura proiectelor mele de coaching, training şi consultanţă, multe zbateri legate de atragerea de forţă de muncă, mai ales în rândul operatorilor în producţie sau în servicii. Şi nu în ultimul rând, privesc prin ochii cuiva care are, din când în când, nevoie în gospodărie de serviciile vreunui “meseriaş” sau care, suindu-se la volan, şi-ar dori drumuri mai bune şi mai rapide.

Decizia Ministerului, cumva, mi-a readus aminte de anii copilăriei mele în plină Epocă de Aur. Atunci aveam treaptă I şi treapta a II-a care selectau la sânge elevii şi le canalizau alegerile profesionale, clare şi destul de limitate: nu învăţai, profesională sau liceu industrial. Dacă te ţineai de carte şi făceai eventual meditaţii (da, şi atunci se făceau meditaţii) ajungeai la liceul dorit indiferent de profil şi îl evitai pe cel industrial.

Apoi îţi construiai şansele viitorului şi fie ajungeai muncitor sau maistru, fie subinginer, inginer, medic, economist sau alte profesii care necesitau pregătire universitară. Aşa cunoscusem sistemul şi ni se părea normal, luăm scenariile şi examenele în serios, ne pregăteam şi aspirăm să reuşim de fiecare dată să ajungem oameni cu facultate. Opţiuni mult mai limitate comparativ cu oferta de azi.

Între timp, aspiraţia de a avea una, două sau chiar trei facultăţi a fost cultivată de familii (care, nu-i aşa voiau ceva mai bun pentru copii lor, să plece din sat la oraş sau din ţară şi să se afirme), de universităţi care au explodat în oferte, de o societate care încurajează consumerismul în toate cele, chiar şi în numărul de diplome pe care le ai, necontând prea mult cum le vei folosi ulterior. Apoi a început migraţia celor cu facultate în Diaspora, care de multe ori nu lucrează în domeniul lor de specialitate. Ca şi pe aici, în România. Astăzi suntem în situaţia în care se caută competenţe profesionale ce nu necesită studii superioare şi nu le găsim nicicum.

Pare că în unele domenii este o inflaţie de studenţi în timp ce în altele se resimte lipsa acută de forţă de muncă. O spoială şi o încurcătură naţională din cauza completei şi desăvârşitei lipse de strategie şi o degringoladă aproape generalizată, de la profesori demotivaţi care au renunţat la învăţământ, la alţii care au intrat în învăţământ neinspiraţi şi nepregătiţi.

În acelaşi timp, în piaţa muncii vedem eforturile companiilor de a atrage oameni tineri cu care să dezvolte, mai ales sectorul industrial. Constatăm efortul nostru, ca oameni obişnuiţi, de a găsi un instalator sau un zugrav. Lipsa forţei de muncă pe şantiere.

Deci…am putea trage concluzia, că decizia asta ar avea sens, mai ales după desfiinţarea bruscă şi negândită a sistemului de şcoli profesionale de acum nu mai ţin minte câţi ani, de către Dna Andronescu.

Sistemul privat s-a organizat cumva şi există proiecte derulate de companii multinaţionale care s-au asociat în încercarea de a instrui meseriaşi, pun mâna de la mână, organizează practica profesională, trimit inginerii lor să fie profesori şi se străduiesc să creeze locuri de muncă în comunităţi ce, altfel, ar fi depopulate.

Cum se face însă implementarea unei asemenea decizii şi care este mesajul care poate ajunge la generaţii întregi de elevi?

Cumva, nu iei 5, te pedepsesc, ajungi la profesională. Ruşine ţie!

E o normă morală să ai ruşine în nenumărate situaţii. Conform definiţiei de dicţionar este un sentiment de jenă, de sfială, provocat de un insucces sau de o greşeală. Însă, ruşinea are are şi înţeles de batjocură, de ocară. Şi felul în care se pune problema aici aduce, mai degrabă, această a două definiţie în faţă! Asta după ce ani de zile, în comunism, era ruşine să ajungi la industrial pentru mulţi dintre noi, şi am purtat asta cu noi ani de zile! Fără să ţinem cont de talentul sau abilităţile multora care s-ar fi cultivat mai bine la industrial sau şcoala profesională!

Cum ar fi dacă s-ar promova şcolile profesionale ca să devină atractive pentru cineva care nu se duce acolo de...ruşine! Care doreşte să devină meseriaş, care are abilitaţi, îşi poate găsi un post bun în industrie sau agricultura, îşi poate deschide un mic antreprenoriat în vecinătatea în care locuieşte. Care vrea să se asocieze cu alţi „meseriaşi” pentru a livra servicii atât de căutate, la domiciliu. Cum ar fi să reînviem ideea de oameni pregătiţi şi antrenaţi pentru munci care necesită abilitaţi practice şi care să fie mândri de meseria lor?

În acest fel, am putea evita situaţii în care unii părinţi şi-ar pedepsi copiii spunându-le „Dacă nu te ţii de şcoală o să ajungi la profesională! Ruşine!” (Până când vor avea nevoie de un instalator bun!).  Profesorii, s-ar putea reconecta la menirea lor şi nu ar face elevii de ruşine cu aceeaşi frază: „Dacă nu te ţii de şcoală o să ajungi la profesională! Ruşine!” ba, ar putea să dea perspectiva sănătoasă a orientării profesionale... „Uite, tu ai aptitudini...nu iei în discuţie o şcoală profesională care să îţi facă un viitor?” Gândiţi-vă pentru câte familii nevoiaşe ar fi mâna cerească să facă copii lor o astfel de şcoală! Să facă o şcoală, fără să abandoneze pe parcurs...

Comunităţile ar putea încuraja diverşi investitori să deschidă fabrici, service-uri sau să creeze locuri de muncă în agricultură dacă în zonă ar exista tineri pregătiţi care nu ar mai depinde de ajutoarele sociale, abandonând şcoala şi nevând nici o calificare! Dacă ar exista în zona forţă de muncă calificată în aceste şcoli profesionale...

Relevante în acest caz sunt şi reacţiile generate de comunicatul Consiliului Naţional al Elevilor: “Cea mai recentă măsură apărută în sfera educaţiei, prin care elevii care obţin medii sub 5 la Evaluarea Naţională sunt repartizaţi direct în şcolile profesionale, este motivul principal care ne determină să ieşim la protest în curtea şcolii.

Considerăm că propunerea venită din partea Ministerului Educaţiei Naţionale anulează eforturile depuse în ultimii ani pentru a creşte relevanţa învăţământului profesional şi distrage atenţia de la cauzele reale pentru care unii elevi nu au performanţe la examenul de final de gimnaziu: subfinanţarea sectorului educaţional, ineficienţa actului de predare-învăţare, lipsa de incluziune din mediul şcolar.”

Dacă te uiţi la comentarii...e o vijelie de acuzaţii şi de procese de intenţie legat de faptul că în loc să protesteze mai bine ar învăţa. Se pleacă de la ideea nocivă conformă căreia dacă nu elev nu ia nota 5 la 14 ani e „rău, neinteresat, chiar prost...” şi că oricum nu ar avea un cuvânt de spus, că nu e nimic de capul lui.

Însă se uită un detaliu esenţial...până la această vârstă, în jur de 14-15 ani, modelarea personalităţii, dezvoltarea intereselor şi aptitudinilor copilului, crearea modelelor care să îl ghideze către aspiraţii de viaţă şi de reuşită stau 100% în responsabilitatea împărţită a familiei şi a profesorilor şi învăţătorilor pe care i-a avut. Deci nu elevii ar trebui făcuţi „de ruşine” că ar ajunge la profesională ci mentorii, profesorii lor, părinţii lor care nu au găsit calea de dezvoltare şi de îndrumare corectă. Dar asta deschide cutia dezbaterilor nesfârşite. Mie mi se pare extraordinar că elevii astăzi au o voce şi am speranţe pentru generaţiile care vin.

La adolescenţă, adică în segmentul elevilor absolvenţi de cls a VII-a, ruşinea poate deveni sursa multor complexe, duce la depresie, auto-îndoială, izolare, singurătate, tulburări compulsive, perfecţionism sau sentimente de inferioritate. Ca efecte aproape sigure avem abandonul, apoi creşterea delicvenţei juvenile, dezvoltarea unei atitudini de dispreţ faţă de anumite munci şi faţă de muncă în general, plecatul spre ţări străine unde sunt dispuşi să facă orice fel de muncă pentru că acolo nu îi cunoaşte, nuu îi face nimeni de ruşine, nu îi dispreţuieşte nimeni sau, dacă o face cineva nu ajunge mesajul până la ei.

Pentru a vă face o idee şi mai clară asupra fenomenului vă invit să urmăriti pe TED.com discursul lui Mike Rowe gazda serialului „Dirty Jobs” (Munci murdare) de pe canalul Discovery. Pe lângă povestea spumoasă, Rowe atrage atenţia asupra unui lucru similar celui cu care se confruntă România: „În fiecare an descoperim că sunt din ce în ce mai puţini electricieni, mai puţini tâmplari, mai puţini instalatori, sudori, fochişti. Infrastructura de posturi despre care vorbeşte toată lumea că ar fi necesară este în declin vizibil. [...] şi asta pentru că nimeni nu mai alimentează cultura muncii.”

Atât timp cât alimentam ruşinea pentru anumite niveluri de pregătire, pentru anumite munci, dispreţul pentru segmente de populaţie fără de care economia nu poate rula şi nu se poate alimenta, atâta timp societatea noastră va continua să rămână într-un cerc vicios al dispreţului faţă de muncă şi al dorinţei de a pleca afară unde nu e ruşinos să culegi căpşuni, să îngrijeşti bătrâni sau să repari ţevi.

Dacă exprimarea acestui dispreţ porneşte de la cei ce conduc învăţământul şi setează direcţiile de dezvoltare pedepsind practic pe toţi cei care ar putea să fie atraşi de aceste domenii şi dând mesajul că „doar prostii, nepregătiţii sau fraierii” ajung la profesională, ei bine, până nu schimbam această paradigmă şi poziţionare, românii meseriaşi vor pleca, şcolile profesionale vor produce un soi de paria ai societăţii şi ne vom strădui să aducem forţa de muncă din alte părţi ale lumii. Forţa de muncă pe care, mi-e teamă că nu o vom preţui ci o vom dispreţui în continuare. Sunt aia care nu au fost în stare de mai mult, acolo la ei acasă...

30 ani de pauză de gândire în legătură cu viitorul. Unde este proiectul de ţară legat de educaţie?