Mandatul de aducere aminte

Mandatul de aducere este în zilele astea un subiect fierbinte. Şi, din nefericire, la fel ca majoritatea dezbaterilor din spaţiul public românesc, o falsă problemă care ascunde altceva.

Nu vreau să comentez dosarul BAC-ului, un subiect mult prea larg ca să poată fi abordat exhaustiv într-o simplă postare de blog.

Ceea ce vreau să comentez este efortul unora de a crea imagini răsturnate, de a discredita, de a dezinforma, de a ridiculiza cu rea credinţă. Metodele nu sunt noi, sunt doar mai lipsite de subtilitate, mai mediocre, dacă pot spune aşa, decât în alte cazuri. Până la urmă ne lovim tot de o problemă de educaţie. Problemele se reduc la a fi cu cineva sau împotriva cuiva. Şi la cine nu-i cu mine e împotriva mea.

Pe ecrane rulează aceleaşi câteva imagini, aceleaşi două-trei feţe care spun şi nu spun ceva concret, aceleaşi două-trei scene mărunte şi întâmplătoare. Imaginile sunt reluate, repetate obsedant pe parcursul întregii zile; ziua cârtiţei pare să fi pus stăpânire pe minţile noastre. Imaginea apocaliptică de proporţii este creată prin multiplicarea, prin clonarea măruntului. Prin repetiţie, incidentul izolat este instituit drept regulă. În 2003 am fost la concertul lui Elton John de la Bucureşti. Stadionul mi s-a părut atunci surprinzător de gol. După un timp am văzut acelaşi concert la televizor şi, pe cuvânt, de data asta stadionul chiar era plin.

Apar martori care, intrând în direct la televizor, spun cu totul altceva decât se spune despre ei că ar fi spus. Dezamăgesc şi, în consecinţă, se trece uşor peste ei. Discursul prestabilit îşi urmează nestingherit cursul. Am râs aproape, aflând despre o elevă care a spus că nu a fost speriată de poliţie ci de reprezentanţii presei.

Pe de altă parte, românul e sensibil, sentimental, compătimeşte cu confraţii. Nu e important dacă s-a dat sau nu s-a dat mită, e important să răspundă cineva pentru emoţiile create. Televizorul nu e doar un robot ci un izvor pentru suflet. Sentimentul triumfă asupra materiei. Avem, e drept, domenii prioritare (stabilite inclusiv prin mecanisme europene) care vizează, printre altele, corupţia şi învăţământul. Să fie! Dar, Doamne fereşte să te atingi de ele şi nu doar să te baţi cu cărămida în piept. Fenomenul trebuie constatat însă trebuie făcut cât mai puţin ceva concret. Corupţia fără corupţi este deja clasică.

Petardele patriotice nu întârzie să bubuie. Parchetul Capitalei e înfierat că strică imaginea României în lume. Adică să ne punem poalele-n cap, dar să dăm în croitor. Şi în cei care privesc sub fustele astfel ridicate. Numai că patrioţii recunosc implicit şi fără să vrea că există o oarecare ruptură între imagine şi realitate.

Mă gândesc cu amărăciune că în ţara asta am văzut la televizor o revoluţie şi câteva mineriade. Păstrând proporţiile, mecanismele şi persoanele care le manipulează sunt, în parte, aceleaşi. Adevărul iese confortabil, colectiv şi fără niciun semn de întrebare direct din ecranul (din ce în ce mai performant) al televizorului. Iar în oglindă nu se reflectă decât uitarea, golul de memorie. Am înţeles că uitarea, ca funcţie psihică, ne ajută să nu înnebunim. Pe de altă parte, extrema cealaltă, capacitatea inepuizabilă de a uita repede şi definitiv, ar putea avea aceleaşi consecinţe demente ca şi lipsa oricărei uitări.

Cineva ar trebui să ne dea un mandat de aducere aminte. Şi să îl pună de îndată în executare. În aşa fel încât să fim în stare să ne folosim dramul de minte pe care îl mai avem ca să închidem televizorul şi să facem un exerciţiu de gândire. Individual.

Avem o problemă cu educaţia. Şi nu neapărat din cauza şpăgii. Ci mai ales pentru că aproape nimeni, aproape niciodată, nu ne învaţă să gândim singuri şi să stăm pe propriile picioare.