Mai am momente în care mă gândesc la anii şcolii generale. Mi-a plăcut foarte mult acea perioadă. Iar uneori stau şi analizez unele acţiuni pe care atunci le consideram parte din activitatea mea normală de elev în România. Astăzi mi-a venit în minte ziua inspecţiei. Şi uite aşa, cu un ochi râd şi cu unul plâng.

„Ai grijă, mamă! Să fii atent şi să faci ce zice doamna!“

La 13 ani, nu era decât o zi căreia toată lumea îi acorda o atenţie specială, iar ceilalţi profesori te lăsau în pace să îţi repeţi replicile. Totul era orchestrat cu cel puţin o săptămână înainte. În funcţie de gradul pe care urma să îl primească profesorul sau de comisia care era trimisă, ora se repeta de 2, 3 sau 4 ori. Sau până când fiecare actor îşi învăţa replica. Îmi amintesc că o parte dintre colegii mei mai puţini silitori primeau doar rol de figurant, iar premianţii răspundeau unul câte unul la întrebările profesoarei. Au fost şi cazuri în care cei mai neiscusiţi erau învoiţi toată ziua. Asta era una dintre măsurile de siguranţă luate de profesor. Nu se vorbea despre integrare, despre tehnici de predare, despre cum îi stimulezi pe elevi să vină cu drag la şcoală. Se alegea o lecţie, se crea pe baza ei un scenariu, iar apoi, 50 de minute, fix, repetam ceea ce mai făcut odată. Sau de 2, 3 – n ori.  

Nu era lăsat nimic la voia întâmplării. Aranjarea în bănci, uniforma, ridicatul în picioare la intrarea profesorilor în sală, salutul, modul în care ridicai mâna să răspunzi la întrebări, ştersul tablei, scrisul datei în colţul din dreapta sus, poziţia cretei şi a găleţii cu apă, temperatura din sală. Totul era aranjat pentru că aşa se face la inspecţie. Atunci pentru mine era ceva natural. Credeam că asta este rânduiala.

„Are doamna inspecţie de grad. Să mă faceţi mândră!“, ne spunea diriginta cu câteva zile înainte. Era un moment special din viaţa profesorului. Nimic absurd. Dar practica se repeta ori de câte ori era trimis vreun inspector în vizită. Inclusiv apariţiile „inopinate“ erau aranjate la fel. Doar că făceam mai puţine repetiţii.

La final ieşea totul bine. Eram mulţumiţi. Eram felicitaţi de către toată lumea. Iar profesorii se retrăgeau să mănânce în cancelarie. Noi eram recompensaţi maxim cu o notă bună. Dar nu mereu. Şi acum mă gândesc că se umplea etajul cancelariei de mirosul mâncării aduse pentru… pentru cine trebuie. Că doar oamenii vin de pe drum şi este omeneşte să îi pofteşti la masă.

Făceam parte dintr-o clasă de top a şcolii. Iar din cauza asta mulţi profesori pe care nu îi văzusem niciodată la orele noastre, ne împrumutau pentru inspecţii. Noi nu comentam. Devenise parte din activitatea noastră semestrială. Mai ciudat era când într-un an nu aveam nicio inspecţie. Sau nu eram împrumutaţi pentru nicio inspecţie.

Evenimentul cel mare trecea. De cele mai multe ori eram învoiţi de la celelalte ore. Ne simţeam ca nişte super staruri care şi-au dus la sfârşit spectacolul fără nicio problemă, pe care fanii îi adoră. A doua zi ne reluam viaţa normală de elevi.

„Ei, ia zi mamă, cum a fost!“, „Bine... ca la inspecţie. Ne-am descurcat bine. Doamna a fost foarte mulţumită şi după ne-a dat drumu’ de la mate şi sport!“

Aşa erau inspecţiile generaţiei mele. Nu ştiu dacă lucrurile s-au schimbat între timp, dar atunci totul era o piesă de teatru cu actori inocenţi. Atunci mă bucuram, dar astăzi nu mi se mai pare nimic în regulă. Poate că şi acest moment reprezintă o mică piesă din puzzelul care a dus la degradarea educaţiei româneşti. Funcţia de control la nivel judeţean este clar că nu funcţionează. Inspectori puşi politic care se plimbă din masă în masă cu scopul de a „verifica“ modul în care profesorii îşi fac treaba. Oare ei se prindeau că asistă la o piesă de teatru?

Şi când aud propunerile doamnei Ministru mi se face rău. Profesorii, inspectorii, programa! Astea sunt problemele la care trebuie să aducem îmbunătăţiri. Nu tot timpul elevul este cel leneş care nu vrea să înveţe şi pică examenul de bacalaureat. De ce nu vrea elevul să înveţe? Ce îl determină să stea toată ora pe telefon? Or fi profesorii dezinteresaţi? Nu au capacitatea să le capteze atenţia? Este programa total pe lângă? Problemele societăţii din anii 1980 nu se mai aplică astăzi? Pare că nimeni nu vrea să ia în calcul aceste întrebări. Cu atât mai puţin Ecaterina Andronescu, care a transformat Universitatea Politehnică într-un loc al groazei pentru studenţii care-i trec pragul. Un loc învechit, cu profesori a căror tehnici de predare se foloseau în anii 60 şi care încă mai umblă după plicuri. În viitorul apropiat voi publica viziunea mea despre cum ar trebui să fie o zi la şcoală în învăţământul preuniversitare românesc. Aşa cum îl înţeleg eu astăzi.