Mă numesc 13! Limba română pentru unguri, văzută de o profesoară în Secuime

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Porţi secuieşti, judeţul Harghita. Foto: Alan Grant, licenţa Creative Commons
Porţi secuieşti, judeţul Harghita. Foto: Alan Grant, licenţa Creative Commons

"€œ-Cum te cheamă? -13!” . Dialog real la bacalaureat, în Harghita. Martora, Florina Vaipan, a fost profesoară de română timp de 10 ani în judeţ, pentru români şi maghiari, copii şi adulţi. Adică este un om capabil nu doar să prezinte obiectiv problema limbii române în Secuime, ci să ofere şi soluţii.

 
Articolul a fost scris special pentru blogurile Adevărul  şi  MaghiaRomânia. Intertitlurile şi sublinierile îmi aparţin (Sever alias Olahus).

Cum pronunţi litera C

-Cum te cheamă? -Tizenharom! (treisprezece, numărul biletului -n.m.) -Dă-mi, te rog, buletinul! -Nem tudom!

Discuţie reală profesor examinator – elev într-un centru de bacalaureat din Harghita, cu câţiva ani în urmă. Chiar dacă situaţia poate părea hilară, nu este deloc aşa, mai ales dacă te afli în pielea celui examinat.

Am fost profesor de limba şi literatura română în zonă timp de zece ani, ani în care am asistat la examene de Capacitate sau Testare Naţională, Bacalaureat, Titularizare, am organizat şi coordonat cercuri metodice si am făcut parte din comisii de inspecţie pentru Titularizare şi Definitivat. Am predat şi la secţia română, şi la secţia maghiară, am predat cursuri de conversaţie în limba română pentru copii şi adulţi timp de un deceniu, colaborând cu cei care le organizau prin fundaţii sau şcoli private. Şi am plecat de acolo cu sentimente foarte bune şi cu un respect profund pentru oamenii pe care i-am cunoscut, de la cadre didactice, la părinţi şi elevi.

S-au tocit creioane şi s-au consumat zeci de litri de cerneală scriindu-se despre situaţia limbii române în zona secuiască. Nu azi şi ieri, ci de mai bine de 15 ani.

Pentru a înţelege cu adevărat, ar trebui să avem atâta empatie încât să ne punem în pielea unui copil de clasa I /a II-a care frecventează cursurile unei şcoli cu predare în limba maghiară, limba sa maternă: limba pe care a auzit-o de la naştere, în care a fost mângâiat şi mustrat de părinţi, limba pe care o vorbeşte pe stradă, la cumpărături, la joacă... Deoarece - contrar opiniei unei majorităţi care scrie şi care vorbeşte despre acest lucru - NU există un mediu bilingv în această zonă, chiar dacă există şi români. Entuziasmat, copilul merge să înveţe să scrie şi să citească. Iar Planul-cadru (despre care el nu ştie, că e prea mic) prevede şapte-opt ore de limbă maternă şi patru ore de limba română pe săptămână.

Începe să înveţe, paralel, alfabetul şi toată logica lui este dată peste cap: “c” este ţ, dar si c; “sz” este s, dar în cealaltă limbă nu există, aşa că “s”, care în limba lui e ş, este s în cealaltă; “j” în limba lui e i, dar în română se pronunţă j . Care în limba lui e “zs” (aţi ameţit? Ei, el are doar şapte ani şi trebuie să le cunoască!). Va şti să citească bine la sfârşitul clasei I? Cu siguranţă nu. Mai ales că, în afara celor patru ore, el nu mai are contact cu limba română nicăieri.

Cum explici “prichiciul vetrei cel humuit” unui ungur?

Dar ajunge în clasa a V-a... Şi dacă până acum s-a descurcat, începe nebunia. Sunt curioasă câţi copii de clasa a V-a de la secţia română, din afara Moldovei, înţeleg textul lui Creangă:

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!

El trebuie să citească, să înţeleagă, să analizeze, să identifice persoana la care se realizează naraţiunea etc. Dacă textul nu este înţeles, cum să faci toate astea? Profesorul? Profesorul nu poate traduce textul la oră, deoarece în cadrul acesteia se foloseste doar limba română, la fel cum la orice altă disciplină din Aria curriculară limbă şi comunicare se foloseşte limba corespunzătoare, inclusiv pentru a da explicaţiile. De gramatică nici nu mai vorbesc. Dacă nu se înţelege sensul propoziţiei, cum se poate înţelege funcţia sintactică sau valoarea morfologică? Iar cele patru – cinci ore pe săptămână abia reuşesc parcurgerea programei la clasele cu limba de predare română.

Există manuale alternative care se pot adapta, veţi gândi. Da. Există din 1995 manuale de limba şi literatura română pentru şcolile cu predare în limbile minorităţilor (la clasele I - VIII). Mai nou, prin Legea Educaţiei din 2011, se fac precizări concrete şi complexe privind statutul limbii române în şcolile cu predare în limbile minorităţilor naţionale, precum şi la drepturile celor care nu au acces la o şcoală de acest gen şi care pot solicita să studieze limba maternă chiar şi într-o şcoală cu predare în limba română. Unii spun că e segregaţionism. Eu spun că e dreptul la cultură şi identitate etnică, aşa cum deja există şi afara, pentru românii din comunităţi mari din diasporă (a se vedea programul ICR prin care sunt detaşaţi profesori de limba română pentru a preda cursuri de limbă şi civilizaţie românească în afara ţării).

Revenind la manuale, programa este aceeaşi, deci şi conţinutul teoretic este acelaşi, diferenţa constând doar în alegerea textelor şi accentuarea cerinţelor pe latura de înţelegere a textului. Examenele sunt aceleaşi, având exact aceleaşi cerinţe (ceea ce nu este un punct negativ, dacă luăm în calcul egalitatea de şanse). Unui absolvent de clasa a VIII-a trebuie sa i se dea ocazia de a alege liceul, profilul şi limba de studiu, fără ca aceasta din urmă să-i limiteze posibilităţile de formare.

În căutarea ţapului ispăşitor

De liceu nici nu mai vorbesc fiindcă nu mi-ar ajunge spaţiul. Prefer să citez obiectivele generale din Metodologia predării limbii române în instituţiile de învăţământ cu predare în limbile minorităţilor naţionale:

Art. 58. - În clasele X-XII elevii vor deveni utilizatori experimentaţi, putând recepta texte substanţiale, literare şi nonliterare, exprimându-se spontan, fluent, eficient şi persuasiv, integrându-se cu succes în plan social şi academic. Art. 59. - La finele ciclului liceal absolvenţii recepţionează, practic, fără efort, tot ceea ce citesc sau aud. Ei pot să redea anumite fapte din diverse surse scrise sau orale, rezumându-le în mod coerent şi argumentat. De asemenea, elevii se exprimă spontan, fluent şi cu precizie, fiind în stare să distingă nuanţe fine de sens, legate de subiecte complexe.  

Rezultatul ? Limbaj academic fabricat şi memorizat. Cât se poate. Restul : tăcere sau pagini albe… Şi drept dovadă sunt rezultatele de la ultimele examene care, din păcate, depăşesc graniţele zonei despre care vorbim şi care ar trebui să ridice nişte semne de întrebare şi să permită o analiză mai profundă a fenomenului. A cui e vina ? Bineînţeles că trebuie să existe un ţap ispăşitor şi răspunsul principal e: a profesorilor. O să-mi permit un NU răspicat. Nu e a profesorilor, nici a elevilor, nici a părinţilor. O fi, poate, a istoriei care a făcut ca o parte din ţară să fie locuită în majoritate de oameni a căror limbă maternă nu este româna. E o vină?

Se aduc atâtea acuzaţii, atâtea injurii, se fac atâtea speculaţii privind exprimarea lor în limba română, încât o să aduc argumentele celui care a trăit acolo un deceniu: nu au cum să o înveţe. Nu le dăm nicio şansă. Nici dacă vor să o facă.

Şi interes există, dovada cea mai bună fiind şcolile private în care se predau cursuri de conversaţie în limba română şi la care se înscriu de la copii de grădiniţă la adulţi salariaţi. Dar cum e contra cost, nu oricine îşi poate permite. Dacă în 6 luni un copil de cinci ani poate purta o conversaţie adecvată vârstei în limba română, dacă după un an un grup de clasa a III-a scrie corect şi foloseşte o română nuanţată în exprimarea orală, dacă absolvenţi de liceu susţin examene de admitere la universitaţi din Iaşi sau Bucureşti la limba română şi iau note mari, înseamnă că se poate.

Nu e nevoie de schimbarea manualelor, ci...

Soluţiile sunt simple, nici măcar nu necesită schimbarea manualelor şcolare sau a programei. Sunt necesare doar puţină bunăvoinţă şi toleranţă, înţelegerea situaţiei reale şi multă muncă. De exemplu, dacă în fiecare an de studiu prima lună din semestru sau o oră din săptămână ar fi alocată comunicării (conversaţiei), multe dintre probleme s-ar rezolva şi în primul rând ar dispărea acea spaimă de vorbit, de text literar, de limba română în general, atât de caracteristică. Mulţi o interpretează, superficial, drept rea-voinţă, dar sunt numai teama şi neînţelegerea, nimic altceva.

Dar cum profesorii sunt supuşi unei planificări calendaristice riguroase a materiei şi orice abatere se sancţionează, puţini sunt cei care au curajul să rupă tiparele şi să facă acest lucru (e demonstrat deja că cine a făcut-o a avut rezultate uimitoare şi a reuşit să parcurgă programa fără probleme).

De asemenea, o altă modalitate este apropierea şi încurajarea colaborării dintre copiii de la şcolile cu predare în limba maghiară cu cei de la şcolile cu predare în limba română. Este un aspect verificat şi care a adus multe beneficii ambelor părţi, pentru că în astfel de programe şi proiecte copiii erau cei care relaţionau şi cei care, de fapt, realizau activităţile.

Indiferent dacă e vorba despre banale schimburi de experienţă, despre excursii sau despre proiecte culturale care se întind pe durata unor ani buni şi care aduc în prim-plan aspecte importante ale comunităţii, cum ar fi cultura şi civilizaţia fiecăreia în parte. Cunoaşterea şi acceptarea, respectul reciproc şi conştientizarea valorilor spirituale sunt un punct de o importanţă deosebită în dezvoltarea sentimentului de respect faţă de oameni şi de limbă.

Eu cred că e mult mai important ca un absolvent de liceu să ştie să vorbească, să se descurce în situaţii de viaţă, să poată spune ce îl doare sau îl deranjează, decât să dea definiţia ermetismului sau a balzacianismului. Este mai importantă toleranţa şi acceptarea reciprocă a culturii şi limbii, viaţa într-o comunitate armonioasă, decât separarea totală a şcolilor şi delimitarea pe criterii lingvistice. Din fericire, chiar dacă încet, lucrurile se mişcă în direcţia bună prin efortul câtorva oameni cu suflet mare de acolo...

Însă mai e mult până când rezultatele vor fi cele dorite. Nu este doar rolul şcolii, ci şi al familiei şi comunităţii, însă bazele acolo se pun şi acolo e nevoie de susţinere, de înţelegere şi de deschidere.

Când şcoala românească se va centra pe oameni, când personalitatea în formare va fi prioritară informaţiei haotice, când la catedră vor fi oameni motivaţi şi dispuşi să lupte pentru interesele celor pe care îi educă, întreaga societate se va schimba, nu doar statutul şi modalitatea de (ne)învăţare a limbii române în secuime...

Florina Vaipan, născută în judeţul Botoşani, a fost profesor de limba şi literatura română în Harghita, între 1997 şi 2007. A predat în Odorheiu Secuiesc şi localităţi din împrejurimi, a  fost responsabilă de cercuri pedagogice şi a participat la inspecţii. A lucrat, împreună cu colegii săi, nu doar la predarea limbii, ci şi pentru educarea copiilor în spiritul lucrurilor pe care le avem în comun, români şi maghiari. După un deceniu petrecut în zonă, a părăsit atât judeţul Harghita, cât şi ţara, dar spune că, de-ar fi să se întoarcă în România, s-ar duce iar în Secuime.

Acestea fiind spuse, mă întorc către cititorii noştri, fie ei părinţi, profesori sau elevi: cum comentaţi articolul Florinei? Care ar fi, în opinia voastră, soluţiile pentru ca micuţii din Secuime să înveţe cum trebuie limba română?

Vezi şi: Şcoala în Secuime: literatura, da, româna practică, ba. Cum vede un englez predarea limbii române pentru unguri

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite