Liceul a ucis marea poezie românească

Dacă ideea că „repetiţia este mama învăţăturii“ este îndeobşte acceptată, acest lucru nu pare aplicabil şi în cazul celor mai cunoscute creaţii ale poeţilor autohtoni. Mulţi dintre aceştia au ieşit de la inimile proaspeţilor absolvenţi de liceu, sătui să li se predea „ce a vrut să spună poetul aici“.

Ultima oară când am deschis o carte scrisă de Mihai Eminescu a fost în vara lui 1998. Se întâmpla pe unul din coridoarele liceului „Alexandru Papiu Ilarian“, din Târgu-Mureş. Eram într-un grup de câteva persoane, cu toţii transpiraţi de la căldură şi de la emoţiile a ceea ce, îndeobşte, este cunoscut sub numele de cod „examenul maturităţii“: Bac-ul. În acea zi de început de vară, unul dintre noi avea la el o carte, cu o copertă kitschoasă, clasică, cu poza lui Eminescu din semi-profil şi părul dat pe spate. Ieşisem de la proba orală a examenului de limba şi literatura română, unde fiecare dintre noi primisem, într-o formă sau alta, acelaşi tip de subiect: „Spuneţi primele cinci strofe ale poemului...“.

La câteva zile distanţă, stăteam în faţa avizierului postat la intrarea în liceu. Am citit notele finale obţinute la Bac, după care am rupt-o, maturizaţi peste noapte, către terasa favorită din apropiere. Pentru noi, Eminescu a rămas singur, undeva pe coridoarele şi sălile de clasă ale acelui liceu de provincie.

O problemă comună

De la acel moment, poezia clasică românească, Eminescu, Coşbuc, Goga, ba chiar şi Nichita sau Blaga, pentru care simţisem, iniţial, o atracţie personală, n-au mai reuşit să depăşească, sub aspectul interesului, chiar şi cele mai cumplite banalităţi literare care mi-au căzut în mână, de-a lungul timpului. Cursurile copiate şi cărţile de proză le-au luat imediat locul poeţilor, apoi ziarele, revistele, lucrările ceva mai tehnice etc. Asta n-ar fi o problemă în sine, mi-am zis, poate că nu am eu gena asta poetică.

Până am remarcat, în cadrul unei întâlniri oficiale cu foştii colegi şi prieteni din adolescenţă, că toţi sufereau de sindromul „Nu mai pot citi poezie“. Şi nu, nu era vorba doar despre noi, cei din oraşul pomenit anterior. Pe forumuri, în discuţii de terasă sau simple impresii schimbate la secundă, mi-a devenit tot mai clar că un lucru ciudat se întâmplă cu toţi cei care, indiferent de generaţie, termină liceul: se despart şi de poezie.

De ce se întâmplă asta? Cu ce-s vinovaţi clasicii noştri lirici ca să merite o asemenea soartă? Le lipseşte gena poetică tinerilor sau e altceva la mijloc? Sau poate că poezia e un gen literar elitist, care poate ajunge doar la nivelul iniţiaţilor, iar nouă, restul, ne rămâne soarta să o parcurgem la fel cum un tren de mare viteză trece printr-o haltă comunală? Astfel a luat naştere textul ce urmează.

Începutul propriu-zis al drumului pe care urma să-l parcurg a avut loc în seara unei toamne în culori palide. Atunci, parcurgând drumul din cartier spre centrul Bucureştiului, în troleibuzul 92, l-am întâlnit pe Marius. El s-a urcat la staţia IOR şi a coborât cinci staţii mai târziu, la bulevardul Decebal.

Cum m-a pus pe gânduri un cerşetor

Reglată în ritmul de mişcare al troleibuzului şi traficul intens de la acea oră, această distanţă se traduce prin aproximativ 15 minute. În acest sfert de oră, Marius, dotat cu nişte haine rupte şi o căciulă tocită, le-a recitat călătorilor din troleibuz „Luceafărul“ lui Eminescu, integral, „Moartea căprioarei“ a lui Labiş, integral, plus alte câteva „poezioare“ din resursele lirice ale României. La fel, integral. Ascultând acest tur de forţă, mi-am dat seama că, luat repede, abia mi-aş mai putea aduce aminte trei strofe legate din oricare din aceste poeme, deşi le repetam obsesiv, obligat de cerinţe, în nopţile de dinaintea examenului de Bacalaureat. 

La finalul periplului poetic, Marius s-a ales cu 2 lei. Cum am coborât la aceeaşi staţie, l-am întrebat cum de a luat decizia asta radicală, de a înlocui cântecele despre abandon cu marii poeţi clasici ai României. Şi mi-a spus că aşa i se spusese că ar fi mai bine. Fusese învăţat, vers cu vers, dintr-o carte de poezie românească. Memorarea durase câteva zile, urmată de răspândirea orală.

Deosebirea dintre mine şi el era că Marius nu găsea acest proces deloc greoi. Mai mult, deşi repeta aceleaşi poezii, zi de zi, de câteva zeci de ori, în fiecare tură petrecută în mijloacele de transport în comun, Marius voia să înveţe poezii noi, ba chiar îşi obliga „tutorele“ să-i citească şi alte creaţii, doar aşa, de divertisment. Apoi, am aflat că Marius nu este singurul cerşetor care a adoptat marea şcoală lirică românească. Confraţi de-ai săi se găsesc şi pe alte linii de transport în comun. Poeziile recitate sunt în mare parte identice, dar fiecare aduce şi câte ceva nou. Un poem doar al lui.

Comentariile care devin vitale la bac

La câteva zile de la acest incident, am dat peste pagina unui forum unde postau elevi de liceu. Se pare că şi ei sufereau de aceeaşi maladie ca şi mine: se găseau în imposibilitatea de a mai simţi vreo atracţie către poezie. Urmărind discuţiile, câteva manuale de „Limba şi Literatura Română“, dar şi câteva serii de subiecte de la probele „Oral“ şi „Scris“ ale Bac-ului, am început să le înţeleg disconfortul literar.

Schema este simplă: fiecare poem este însoţit, în manual, de un comentariu de câteva mii de caractere. Scris sub titulatura „Ce a vrut să spună poetul aici?“, comentariul respectiv disecă poezia până la fundamente, rimă, versificaţie, metrică, teme abordate, figuri de stil etc.

La examenul de Bacalaureat aceste comentarii devin vitale. Improvizaţia în scris, pe marginea unui poem sau a unui autor, este permisă, dar grilele de notare sunt alcătuite în jurul redării unor elemente-cheie, pe care le poţi utiliza numai după repetarea la infinit a comentariilor respective. Cu alte cuvinte, în cazul oricărei poezii din programa şcolară, avem parte de o singură lectură propriu-zisă, urmată de un număr multiplu de repetări mecanice pentru a reţine elemente de teorie.

Înmulţiţi un astfel de exemplu cu numărul poeţilor şi al poemelor studiate în manuale, apoi cu numărul de ani incluşi în ciclul liceal şi veţi avea o primă problemă de rezolvat. Şi atunci, ce rămâne de făcut? În mare, ar fi două variante: fie te conformezi şi treci la învăţare mecanică, fie o faci pe rebelul, refuzând să faci asta. Ar mai fi şi un set de varian­te intermediare, precum una propusă de un elev pe forumul respectiv: mai bine, să se predea versuri hip-hop, decât poezie clasică românească. Oricum, spunea el, versurile primului stil liric sunt mai reale, mai bine ancorate în realitatea zilelor noastre, decât versurile despre flori albastre, sultani şi căprioare, preluate în manuale. Dar, în acest caz, clasicii noştri cui rămân? 

Redactează un eseu de două–trei pagini (600–900 de cuvinte) în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume dintr-un text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu. 

subiect de la sesiunea de Bacalaureat din 2012

Şi încă susţin înlocuirea poeziilor vechi cu cele făcute de autori moderni, mai puţin cunoscuţi, chiar cântăreţi, orice, DOAR SĂ FIE NOU, nu să se repete aceleaşi poezii, texte, pentru că aşa ajungi la tocit în câteva generaţii.

părerea unui elev, extrasă de pe un forum educaţional

Călătorie în trecut: poezia, de la grupa mică, la liceu

Memorarea poeziilor este o prezenţă constantă în sistemul de învăţământ, de la grădiniţă până la liceu

Odată ajuns la ipoteza îndepărtării de poezie prin obligarea elevilor de a o învăţa mecanic, am decis să-i fac o vizită de curtoazie, chiar şi prin telefon, fostei profesoare de limba română din perioada liceului.

Codruţa Gliga, „doamna Dirigă“, cum i se zicea, dat fiind cumulul de funcţii în privinţa materiei de predat şi a funcţiei administrative pe care o îndeplinea în clasa noastră, s-a bucurat de revedere, chiar şi prin intermediul unui aparat cu receptor şi taste de plastic. Am sporovăit o vreme, ce mai face ăla, ce s-a mai ales cu ălalalt, până când i-am povestit fostei profesoare, pensionară în prezent, care e motivul telefonului.

„Aşa se preda pe vremuri şi, din câte ştiu, cam la fel se întâmplă şi astăzi. Scopul este unul dublu: pe de-o parte, deschiderea către marile opere literare româneşti, dar şi deprinderea unor capacităţi de a analiza teoretic o operă literară. Comentariile respective, ce însoţesc fiecare text, se înscriu în a doua categorie.“

Figura lui Robin Williams

Am întrebat-o pe doamna profesoară dacă nu cumva povestea asta cu deprinderea capacităţilor o ucide pe prima, cea în care ar trebui să descoperi frumuseţea unei creaţii literare. „Scopul şcolii este să educe, adică să-ţi formeze un bagaj cultural care să te ajute în viaţă. Sigur că stilul acesta, în care elevii sunt notaţi în funcţie de îndeplinirea unor criterii mai degrabă teoretice, îţi poate produce disconfort. Mulţi elevi pierd interesul pentru literatura românească după ce sunt obligaţi să înveţe textele şi comentariile pentru o notă cât mai bună. Nu toate lucrurile sunt bine puse la punct în sistemul de învăţământ. Şi, n-aş vrea să par răutăcioasă, dar nici toţi profesorii nu sunt la fel de dedicaţi şi ingenioşi ca actorul acela american, nu mai ştiu cum îl cheamă, care juca într-un film în care unor tineri le era insuflată pasiunea pentru poezie. Cum îl chema, Doamne, că îmi scapă numele... E celebru.“

Robin Williams se numea actorul, iar filmul respectiv era „Cercul poeţilor dispăruţi“. Şi da, acolo era vorbă de improvizaţie, pasiune pentru predare, iubire de poezie. Dar lăsând la o parte filmul, dar şi calitatea vocaţio­nală a dascălilor, care este, evident, diferită de la om la om, o altă întrebare îmi apăruse. Cum s-a ajuns la acest sistem de predare despre care, în ciuda părţilor bune, iată, chiar şi dascălii spun că are hibe?

Primele versuri

Oficial, funcţia Ioanei Florescu este cea de psihopedagog. Este angajată la o grădiniţă din centrul Capitalei, cu sarcina de director pedagogic. Cu alte cuvinte, Ioana este cea care pregăteşte lista tuturor activăţilor educative pe care cei mici trebuie să le parcurgă, zi de zi. După cum ştiţi cu toţii, probabil, învăţarea poeziilor ca activitate de educaţie începe aici, la grădiniţă, în primii ani de viaţă. Aşa că revenirea către sălile viu colorate şi pline cu jucării a părut următorul pas logic.

„Cei mici sunt învăţaţi poezii ca primă formă de dezvoltare intelectuală din punct de vedere instituţional: dezvoltarea memoriei. Iar această deprindere se face gradual, cu o strofă-două dintr-o poezie uşoară, amuzantă, la început pentru serbare, iar, treptat, avansând spre creaţii mai complexe. La început, cei mici nici nu-şi dau seama ceea ce reţin, dat fiind că bagajul lor lingvistic este destul de limitat, aşa că învaţă pur mecanic. Însă poeziile sunt alese special pentru a le atrage atenţia: subiecte de interes, versuri scurte, obligatoriu cu rimă. Şi să ştiţi că, poate contrar a ceea ce cred majoritatea oamenilor, există metode, chiar şi intuitive, prin care ne putem da seama dacă respectivul copil are sau nu o aplecare către poezie. Unii învaţă mecanic şi recită, alţii însă introduc intonaţie, dau un sens propriu acelui act în care ei articulează un lucru“, explică Ioana Florescu.

Concluzie: „Excesiv“

La finalul acestui traseu, pornit cu iniţativa descrisă în debut, aveam o primă idee. Îmi aminteam clar cum mama îmi povestea cât îmi plăcea să memorez poezii când eram mic şi cum îi ceream să-mi citească. Problema trebuie să fi apărut pe acest drum instituţional, ce începe la grădiniţă şi se termină la finalul liceului.

Iar Ioana Florescu mi-a confirmat ipoteza, în cuvinte alese ca la carte: „Problema este în trecerea de la consolidarea unui dat natural, memoria, la modalităţi de însuşire a unor deprinderi intelectuale (analiza unui text). Practic, memoria se întăreşte prin exerciţiu. În cel de-al doilea caz, înfiinţarea unor deprinderi se face prin impunerea unor criterii prestabilite şi reluarea excesivă a acestora“. „Excesiv“.
Iată prima concluzie a „excursiei“ în propriul-trecut. Vasăzică, era ceva care-mi plăcea foarte mult, cândva, şi a fost dat dispărut prin impunerea unor grile exterioare şi rigide. Şi bieţii poeţi clasici români au fost cei care au avut de pătimit. 

Scopul şcolii este să educe, adică să-ţi formeze un bagaj cultural care să te ajute în viaţă.

Codruţa Gliga, profesoară de limba română

„Asta vrea să zică poetul“

Poezia este „Cenuşăreasa“ în topul preferinţelor, atât pentru edituri, spre publicare, cât şi pentru cititori

Iv cel Naiv este un personaj fictiv. În spatele acestui nume de cod se află un tânăr care a început să scrie poezie din pasiune pură, devenind subiect de discuţie pe reţele de socializare. În final, a devenit şi autor cu drepturi depline, pe hârtie, vazăzică, odată cu publicarea volumului „Versez„, extrem de bine primit de public şi de critica literară. Iniţial, am vrut să vorbim cu el despre subiectul acestui text. A spus că preferă să scrie ceva. Iată, în continuare, gândurile şi amintirile sale, legate de trecutul şi prezentul poeziei. Titlul şi intertitlurile ne aparţin.

„Nu mai ştiu exact ce face şcoala din ziua de azi, dar şcoala din vremea mea a lovit în poezie în felul cel mai parşiv cu putinţă: din interior. A făcut-o să se simtă din ce în ce mai prăfuită, mai obosită, mai neînţeleasă, mai nedorită. Ţinta sigură a glumelor proaste, generatoare de sintagme care n-au ajutat-o deloc la respectul de sine – „Ce-a vrut să zică poetul?“, „Ia uite, bă, ce poet e ăsta!“, „Şi ce faceţi la tine? O ţii de mână şi-i zici versuri?“, poezia, în cele din urmă, s-a sinucis. Şcoala ne arată mâinile - sunt curate. Nu ştim cum a murit poezia. A fost găsită ucisă. Nu noi, nu noi.

„Eu ştiu să scriu“

Noi am făcut doar ce trebuie – o selecţie complet nepotrivită de poezii, o examinare unilaterală a textului, prin întrebarea „Ce a vrut să zică poetul?“, le-am cerut copiilor să le memoreze ca să treacă clasa şi am încurajat învăţarea pe de rost a părerilor altora despre poezie sub formă de comentarii. Mda, dincolo de orice sarcasm, şcoala e autorul moral al decesului poeziei. Ce se mai poate face? O doamnă profesoară de limba română mi-a povestit, deunăzi, pe chat-ul de Facebook, că le-a citit poeziile mele unor elevi de clasa a opta din Bucureşti. Le-a zis că poezia poate fi şi aşa. Copiii au înţeles şi au privit-o ca pe o profă cool. Şi s-au bucurat sincer. Nu i-aş da numele, de teamă să nu fie sancţionată de sistem.

La un nivel macro, nu mă pricep, nu ştiu să fac politică. Nici măcar politica poeziei. Sunt prea naiv pentru asta. Eu nu ştiu să lupt, ştiu să scriu. Aşa că încerc să resuscitez poezia prin scris. Din interior, aşa cum a fost ucisă. M-am apucat să scutur praful de pe ea, încerc s-o injectez cu insight-uri, cu emoţie, cu optimism şi cu sens. Încerc să îi fac pe oameni să nu se mai uite după poet, să citească poezia, ca de-aia rămân fictiv.

Speranţă pentru aburirea oglinzii

Vreau să îi fac să înţeleagă că poetul a vrut să zică ce înţeleg ei că a vrut să zică. Poezia e libertate, e frumuseţe, e surpriză şi zâmbet. Libertatea lor, frumuseţea interioarelor lor, surpriza minţilor lor, zâmbetul din colţul gurii lor.

Încerc să îmbrac poezia în hainele care se poartă în 2012. Ştiu că deocamdată fac toaleta unui cadavru. Ştiu că sute de mii de guri ar trebui să-i facă respiraţie gură la gură simultan ca să înceapă, poate, să mişte din nou. Dar la fel de bine ştiu că sunt 15.000 de oameni care, lună de lună, se bucură sa stea bot în bot cu poezia, sperând, la fel ca mine, că, într-o zi, o să se aburească oglinda. Chiar, tu ce faci diseară? Nu vii la o resuscitare?“. 

500

de exemplare este limita maximă la care poate ajunge tirajul unei cărţi de poezie publicate în România.

„Cu poezia te întâlneşti sau nu“

Pe 1 decembrie 2010, Ion Mureşan, un poet ardelean prea puţin cunoscut, acorda un interviu actualului redactor-şef al ziarului „Adevărul“. Textul respectiv, publicat pe mihneamaruta.ro, şi prile­juit de lansarea ultimului volum al poetului, „cartea Alcool“, este despre Poezie. Scrisă chiar aşa. Despre întâlnirea cu Poezia, relaţia autor şi cititor, dar şi despre poezia transformată în banalitate de programa şcolară, în ceea ce urmează, într-un scurt fragment din interviul publicat la acel moment.

Mihnea Măruţă: … Spuneai că, dacă ai putea decide, ai începe predarea poeziei în clasele mici cu Nichita Stănescu. La noi, în epoca internetului şi a filmelor 3D, se începe tot cu „Puiul“, de Al. Brătescu-Voineşti. Cum ai vedea o schimbare de sistem şi o adaptare la prezent?

Ion Mureşan: Eu am propus la un colocviu al revistei „Familia“ să facem chiar un soi de cruciadă. Din când în când, să mergem în şcoli şi să predăm la clasele mici, I-IV, dar şi la clasa a IX-a, câte o poezie. Am mai spus-o, dar trebuie să mă repet: în momentul în care profesorul sau învăţătorul întreabă „Ce-a vrut să spună poetul în această poezie?“, lucrurile s-au terminat. Poetul e mort sau nu e la dispoziţia copilului; de unde să ştie el ce-a vrut să spună poetul? Poezia este ceea ce-ţi spune ţie textul respectiv. Te întâlneşti cu ea sau nu. În măsura în care te-ai întâlnit cu poezia, aceea e poezia. Eu le-am spus şi studenţilor, pe unde-am mai fost, şi elevilor, să se roage să le pice poezii la examene. La poezie n-ai cum să dai răspuns greşit. Răspunsul corect e acela care este în tine.

Cititorul ştie ce-a vrut să spună poetul…

Corect. Cititorul ştie mai bine decât poetul ce-a vrut să spună poetul. Ştie mult mai bine. De multe ori, cititorul îţi dă nişte soluţii mult mai bune ale versurilor tale. El s-a întâlnit cu tine unde nici nu te-aştepţi şi, mai mult, găseşte alte şi alte înţelesuri versurilor tale. De-aia spun că poezia este cea mai liberă formă de literatură şi ar trebui să fie şi cea mai apropiată de om. Poezia e, într-un fel, un glas al intimităţii tale, locul unde te întâlneşti, sau nu te întâlneşti, cu tine. Se poate întâmpla ca poezia să nu se întâlnească cu cititorul din cauza poetului. Nu înseamnă că tot ce se scrie se poate întâlni cu cititorul. Nu înseamnă că nu există poezie proastă…

Faptul că nu mai citim poezie aproape deloc înseamnă că ne e mult mai frică să ne întâlnim cu noi?

Nu faptul că nu citim, ci că nu suntem atenţi. Se dă poezie şi la radio, sunt emisiuni şi la televiziune…

…dar citim mult mai puţin.

Citim mult mai puţin, e adevărat, şi-atunci şansa de întâlnire a cititorului cu poezia şi cu sine este mult
redusă. 

Poezia e, într-un fel, un glas al intimităţii tale, locul unde te întâlneşti, sau nu te întâlneşti, cu tine. Se poate întâmpla ca poezia să nu se întâlnească cu cititorul din cauza poetului.

Ion Mureşan, poet

Trei poezii

Drept încheiere, o scurtă propunere. Poezia românească trăieşte bine-mersi. Poate că noii autori nu mai au anvergura unui Eminescu sau Arghezi, poate că poemele lor, nu mai au circulaţia de altă dată, poate că noile creaţii nu mai au rimele şi versificaţia de odinioară. În fine, poate că numele din continuare nu vă vor spune mare lucru, la prima lectură. Poeziile lor nu sunt în manualele de liceu, nici nu apar prin ziarele sau revistele de largă circulaţie. Cu toate acestea, vă propunem, în continuare, trei creaţii ale unor poeţi din generaţii diferite. Poeziile ce urmează fac parte din următoarele volume: „Mai am un singur Doors“ (Editura Blumenthal, 2011),  „cartea Alcool“ (editura Charmides, 2010) şi „Cântece eXcesive“ (Editura Cartea Românească, 2005). Citiţi-le versurile. Sunt fără comentarii literare, fără grilă de notare. Pur şi simplu, poezii. 

Lavinia Bălulescu (27 de ani)

Nu sint un copil cuminte 

„am cinci luni,

maică-mea mă lasă în pătuţ şi

cînd se întoarce

nu mai sînt acolo. Am trei ani jumate

pun prima dată mîna pe un cîine.

Am şapte fug în stradă încălţată într-o pereche albă

de pantofi cu toc.

Am treişpe, dau pe gît două beri,

cinşpe, mă ţin de un necunoscut în parcul central.

Nouăşpe ies de la examen şi fumez trei ţigări una după alta.

Douăzeci, te întîlnesc pe tine.

Tu crezi că eşti singur cu mine aici, dar nu e nici pe departe aşa.

Vezi doar o fată

dar eu trag după mine zeci de oameni.

Sîntem doi dar camera e plină de toţi cei care.

Vii şi morţi, frumoşi şi urîţi, stau pe scaune, în picioare,

întinşi pe sub masă, mănîncă acadele şi citesc ziare,

îşi umplu timpul cu rebusuri şi sudoku, orice doar ca să fie aici.

Maică-mea e prima, lîngă noi, nu ne scapă din ochi,

taică-miu nu e atît de insistent dar ne vede,

mătuşa-mea ne coace un chec,

bunicu-miu şi bunica sînt căţăraţi pe birou,

Vali care a murit în clasa a şasea şi pe care nu l-am mai visat

dar i-am aprins multe lumînări,

prima pisică albă pe care am avut-o Ţiţi perfecta

minunata, grozava, apoi Cochi

dragostea vieţii mele căţeluşa adevărată

cu urechi de pluş îngropată în grădină

la al treilea par de lîngă gard,

draga mea Cireşica, în braţe cu două tratate de psihologie,

explicîndu-ne, ce-i drept în şoaptă, că e normal

să ne îndreptăm spre tavan.

Oli – cea care e persoana mea şi cîinele Simba.

Toţi sînt aici cu noi în cameră pentru că

eu i-am adus cu mine. Toţi mă urmează,

ne respiră în nas, ne ascultă bătăile inimii,

ne obligă să depăşim ritmul cardiac normal,

să trecem dincolo

dincolo dincolo

acum acum acum,

noi doi trebuie să facem asta şi o facem,

existăm într-o realitate paralelă cum ar veni!

Nu că aşa e?

Nu că atingem tavanul şi că nu mai îmbătrînim?“

Ion Mureşan (57 de ani)

Noi mergem acasă

„Toată vara am stat la umbra unui stejar bătrân,

ca unul ce nu mai are nimic de făcut,

căci Dumnezeu a făcut odată lumea

şi a făcut-o cât se poate de bine.

Autobuzul a trecut, amiaza a trecut,

iarba a foşnit uscată.

Iar ferestrele cârciumii sclipeau în soare,

roşii ca ardeii iuţi puşi la uscat pe sfoară.

Cu adevărat nu mai era nimic de aşteptat.

Cu adevărat nu mai era nimic de făcut.

Şi, deodată, lucrurile mi-au devenit limpezi,

ca atunci când scrii o poezie după ce ai plâns vreme îndelungată

şi nu mai vrei să înţelegi nimic.

Autobuzul a trecut, amiaza a trecut,

cârciuma s-a deschis.

Şi din ea a ieşit o femeie ce ţinea de mâini doi copii

ce fluturau în aer ca două baloane şi

aerul şuiera în jurul lor.

Şi mâinile lor erau subţiri ca sfoara.

Şi râdeau cu capul în jos.

Iar când au trecut pe lângă mine,

unul din ei a zâmbit cu capul în jos, iar celălalt

a vorbit cu capul în jos:

«Bună ziua, domnule!

Noi, acum, mergem acasă să ne spălăm

şi să ne ştergem şi să ne liniştim.

Dar într-o zi, o să ni se facă rău

şi ne vor duce la spital»“.

Dan Sociu (34 de ani)

Cîntec eXcesiv I (fragmente)

„Încă mi se mai întîmplă să cred

că în curînd mi se vor trezi superputerile:

zborul, invizibilitatea, întoarcerea în timp,

superelasticitatea, trecerea prin ziduri,

dragostea ta -

La 26 de ani,

la mijlocul speranţei de viaţă din România,

la începutul lui decembrie,

la capătul scării abrupte din Green

am încercat să te sărut &

ai dat înapoi şi era să cad -

Ultima dată m-ai atins la muzeu,

ţi-ai lipit o secundă, cît să nu te vadă prietena ta,

urechea de braţul meu

şi a fost atît de bine,

ca şi cum m-ai fi atins prima oară -

Ca şi cum m-ai fi atins în vară

cînd ratasem ceva

şi te-ai aşezat lîngă mine

şi ai încercat să mă consolezi, fără să ştii că te plac,

a fost bine, ca şi cum m-ai fi atins atunci (...)

Dorm oriunde ca să fiu în acelaşi oraş cu tine

pentru că nu am un loc al meu,

dar o să am un loc al meu pentru tine, o să omor

ratatul din mine pentru tine şi o să fac bani (...)

Troleibuzele care nu duc la tine

nu-mi folosesc la nimic.

Troleibuzele care duc la tine

nu-mi folosesc la nimic.

Într-o noapte o să mă lipesc de maşina neagră din

faţa blocului tău, să-i pornesc alarma, să te trezeşti

enervată să te ridici din pat de lîngă el -

În ultimul timp nu te mai pot vedea decît pe holuri,

la o ţigară, şi tu fumezi trei una după alta,

şi pofta ta morbidă mă bucură.

Cîndva vom face amîndoi cancer la plămîni şi-mi

doresc să nimerim în acelaşi grup de suport, aşa,

ca Bonham Carter & Norton

Tori Amos & Kafka –“.