Cancelarie, cândva, într-un ianuarie normal.

Profesorii sunt obosiţi, clasele au fost pline, elevii gălăgioşi şi o parte dintre ei au fost neinteresaţi de oră, ca de obicei.

Intră, ies, se aşează, schimbă trei replici de complezenţă.

Anul viitor vor fi mai puţine clase de a IX-a. Într-un fel le pare rău că se renunţă fix clasa de filo. În alt fel, unii dintre ei au răsuflat uşuraţi că nu s-a renunţat la o clasă de mate-info, că acolo majoritatea profesorilor sunt titulari ai liceului.

Din când în când unii dintre ei revin la subiectul noilor planuri cadru anunţate de minister.

Gândurile lor plutesc ca-n bule mici, deasupra capetelor lor:

-        ”La matematică a rămas mult de făcut, jumătate din materie nu le trebuie nici la Bac şi nici la facultate, că se reia mare parte.”

-        ”Oare la info programa va fi sincronizată cu cea de la mate sau iar predau eu înainte?”

-        ”Am văzut că mulţi profesori au cerut să facem gramatică la liceu, nu-mi dau seama dacă ar fi fost bine. Dar ceva timp în programă pentru scriere corectă şi creativă, cred că era necesar.”

-        ”Am cinci elevi în această promoţie care dau teze şi bacalaureat la biologie. La ore nu mă pot ocupa bine nici de ei, nici de restul elevilor, care au cu totul alte interese din sfera disciplinei mele.”

-        ”Trebuie să rămân peste ore pentru clubul de teatru. Ce frumos ar fi fost dacă orele astea intrau în norma de predare. Mi-au spus că nu se poate, că sunt profesor de matematică.”

-        ”Degeaba am adus clase de gimnaziu la noi în liceu. Nu am ştiut să lucrăm prea bine cu aceşti elevi. Anul trecut, jumătate dintre ei nu avut şanse să revină ca elevi în clasa a IX-a.”

-        ”Am înţeles că rămân cu jumătate de oră/săptămână/clasă. Mai bine comasau toate disciplinele astea ”neesenţiale” în perioade de câte o săptămâna pe semestru. Ce de-a lucruri aş putea face cu cei de-a XI-a, într-o săptămână dedicată muzicii...”

-        ”Ne-au zăpăcit cu istoria şi geografia. Pe ăştia mari nu-i prindem la amărâta aia de oră, o dată pe săptămână. Poate ar fi mai bine să facem ori istorie ori geografie, două ore, în ani alternativi. Toţi sunt cu gândul la disciplinele pentru Bac sau la job, am vreo trei în clasa mea care tocmai s-au angajat. Vine primăvara şi nu îi mai prindem la şcoală până la încheierea mediilor.”

-        ”Parcă văd că vor intra iar în clasa a IX-a elevi care nu ştiu operaţii elementare sau să citească cursiv un text literar. Ce să fac eu cu ei patru ani de zile?”

-        ”Mai bine mă făceam educatoare sau învăţătoare... deşi nu ştiu dacă aş fi reuşit să fac faţă, parcă cu cei mari e mai uşor.”

Dezbaterea despre cum să fie Planurile cadru pentru liceu nu ar trebui să fie o dezbatere pe marginea unor tabele. În niciun caz o preluare a tabelelor vechi de douăzeci de ani, în care cineva, vreun zeu al disciplinei X, mai mută o oră de la stânga la dreapta.

Dezbaterea ar trebui să fie despre cine este şi cum arată absolventul de liceu. Dacă are simţ estetic şi va construi o locuinţă frumoasă şi în respect faţă de natură şi comunitate. Dacă ştie să se bucure de muzică, de calitatea ei. Dacă poate citi poezie, cu bucurie şi înţelegere pentru ”ce-a vrut să spună poetul”. Dacă ştie de ce nu e bine să plece în trombă de la semafor, ce înseamnă asta pentru motor, poluare, uzura pneurilor. Mai nou, înseamnă să ştie o banală linie de cod, ca să îşi organizeze mai bine bugetul afacerii la care visează, sau măcar pe cel personal.

Dezbaterea cadrului în care vor învăţa elevii de liceu este despre cum ne uităm la aspectele etice ale vieţii de adult, la problemele de morală, la puterea de imitare a majorităţii. La finalul celor patru ani va fi trecut prin truda de a învăţa mult ceea ce îi place, a ceea ce îl pasionează, va fi învăţat să pună la îndoială ce aude, să primească recunoscător întrebări care îi îmbunătăţesc reprezentarea despre un eveniment, un fapt, o persoană. Ba chiar J, va fi stat cu orele în laborator, ghidat de profesori dedicaţi. Va fi trăit insuccesul, luatul de la capăt, triumful după un efort intens.

Dezbaterea cadrului în care învaţă elevii de liceu înseamnă organizarea procesului didactic prin punerea în evidenţă a intersecţiilor dintre discipline, intersecţii evidente sau subtile, neanticipate. Ce mult le va fi plăcut clasa a IX-a, când aveau ore cu doi profesori în sala de clasă, cel de mate şi cel de fizică. Sau într-a zecea, ce intens va fi fost să lucreze proiecte comune cu cele două profe de română şi arte.

Un absolvent de liceu merită să ştie cine este, în ce fel este, care sunt valorile familiei lui, ale comunităţii din care face parte. Absolventul unui liceu din România merită să ştie ce înseamnă să fie român, ce îşi ia din această apartenenţă, cum îşi construieşte cetăţenia europeană şi pe cea globală.

Sunt atâtea modele şi atâta frică. Pentru vârsta la care riscul nu există - creierul adolescenţilor  nu-l percepe - sistemul de educaţie din România trebuie să cedeze şi să accepte că elevii au o singură aşteptare – ca adulţii din viaţa lor să aibă curaj. Curaj şi încredere că ei pot să înveţe bine şi mult ceea ce le place. Că au nevoie să se manifeste în deplinătatea întrebărilor de la această vârstă.

Mulţi gândesc că este de ales între fricile profesorilor versus fricile elevilor. Primilor le este frică că vor rămâne fără loc de muncă, că vor fi obligaţi să înveţe lucruri noi, de pildă să predea curriculum integrat. Elevilor le este frică că vor fi condiţionaţi prin prezenţă să meargă la orele inutile din program, că vor trebui să suporte în continuare profesori care lucrează cu câţiva din clasă, că vor fi subiect de glume sexiste şi umilitoare.

Am ratat gimnaziul acum 4 ani. A venit pandemia. Am învăţat. Am învăţat?

Mi-e greu să accept că putem alege, adulţi responsabili, să ratăm şi liceul ştiind tot ce ştim, din cercetări, din experienţa altor ţări, din opiniile elevilor. Pentru mine zilele acestea sunt despre o soluţie care să răspundă fricilor profesorilor ŞI fricilor elevilor. Frica de ratare, frica de a alege pentru că nu au avut suficiente oportunităţi de experimentare, frica de a preda împreună cu un coleg sau o colegă, frica de învăţare şi adaptare.  

Pandemia ar fi trebuit să ne înveţe deja că nu există risc asigurat pe deplin. Iar la 19 ani nici nu prea te interesează...

***

Notă: este legitim să fiu întrebată care este soluţia. Aici, pe blogurile Adevărul sunt mai multe articole în care răspund. În actualul cadru legislativ, fără a afecta catedrele, soluţia pe care o susţin este cea a Federaţiei Coaliţia pentru Educaţie, de citit aici.