Leslie Hawke, preşedintele ONG-ului „Ovidiu Rom“: „Sistemul educativ din România nu e deloc competitiv“

Leslie Hawke, preşedintele ONG-ului „Ovidiu Rom“, care militează pentru educarea tuturor copiilor, vorbeşte despre problemele şcolii româneşti. Ovidiu Rom se pregăteşte să organizeze pentru al doilea an programul „Fiecare copil în şcoală“.

Adevărul: Programul „Fiecare copil în şcoală" a pus bazele educaţionale pentru mai mult de 1.000 de copii în primul an. Care sunt ambiţiile pentru noul sezon?

Leslie Hawke: Am decis să prelungim programul şi să îl extindem. Pe termen lung, s-ar putea să facem asta permanent, sau cel puţin până când programul va fi preluat de autorităţi la nivel naţional, aşa cum înţeleg de altfel că Ministerul Educaţiei intenţionează să facă.

Când s-ar putea întâmpla acest lucru?

Nu aş vrea să se întâmple prea repede. Cred că ar trebui pus în practică treptat, pe măsură ce întregul proces se maturizează. Pentru că, în opinia mea ar fi un eşec dacă un astfel de program, care ar reprezenta o şansă extraordinară pentru copiii săraci, ar fi pus greşit în practică. Nu e nevoie ca totul să depindă de cei doi oameni cărora le pasă de implementarea acestui progam. Poate fi pus foarte bine în practică de oameni cărora să nu le pese deloc. Dar pentru asta e nevoie ca procedurile să fie bine puse la punct.

Leslie Hawke denunţă calitatea învăţământului românesc

Care a fost „cheia succesului" în ceea ce priveşte acest program? Ce anume i-a determinat pe părinţi să-şi trimită copiii la grădiniţă?

Ce am făcut noi în plus faţă de alte organizaţii: am adăugat un stimulent. Pentru prezenţă perfectă, adică nicio absenţă nemotivată, le dăm părinţilor bonuri de masă în valoare de 50 de lei pe lună, de copil. În comunităţile în care am introdus programul, prezenţa copiilor la grădiniţă a crescut enorm. Şi am mai observat ceva: acolo unde grădiniţa e foarte apropiată de şcoala din localitate, s-a îmbunătăţit şi prezenţa elevilor din clasele primare. Explicaţia e simplă: părinţii, dacă tot îi aduceau pe cei mici la grădiniţă, veneau şi cu copiii mai mari la şcoală.

Care a fost cea mai mare problemă cu care v-aţi confruntat?

Cred că responsabilizarea dascălilor, astfel încât ei să noteze cu stricteţe, în fiecare zi prezenţa elevilor. Criteriile de acordare a tichetelor pentru mâncare sunt foarte clare, iar dascălii trebuie să le explice uneori părinţilor că nu le pot da bonuri, pentru că cel mic a lipsit nemotivat o singură zi.

Cu cine lucraţi mai mult cu autorităţile locale, sau cu cele de la centru?

Chiar dacă avem o relaţie bună cu Ministerul Educaţiei şi cu ministrul de resort, trebuie să vă spun că partenerii noştri cei mai importanţi sunt în teritoriu. Şi pot să vă mai spun că am întâlnit primari ai acestor mici localităţi sărace care par să fie mult mai conştienţi de gravitatea problemei decât cei de la centru. În multe dintre aceste localităţi, jumătate din populaţie e reprezentată de copii. Vă imaginaţi ce se va întâmpla aici în 20 sau 30 de ani, dacă aceşti copii nu sunt educaţi? Situaţia riscă să se înrăutăţească. Dar dacă nu vezi aceste lucruri în fiecare zi, e foarte uşor să le uiţi şi să te concentrezi asupra altor chestiuni. De aceea cred că autorităţile locale sunt mult mai interesate de astfel de proiecte decât cele de la centru.

Localităţile în care programul a fost prezent anul trecut se califică automat?

Nu!  Trebuie să aplice din nou. Şi pentru că dorim să colaborăm cu autorităţi cât mai determinate să se implice, am înăsprit condiţiile de aplicare, e mult mai dificil decât anul trecut. Le cerem, de pildă, edililor să facă un recensământ al populaţiei preşcolare din localitate. Dintre cele 13 comunităţi în care am fost prezenţi anul trecut, 12 au anunţat deja că vor aplica din nou. În cea de‑a 13-a, atât asistentul social cât şi educatoarea cu care colaboram au intrat în concediu de maternitate, iar autorităţile locale nu au reuşit să le găsească înlocuitori.

Care e bugetul anual pentru acest program ?

E aproape tot bugetul nostru. Trebuie să vă spun că vara trecută, când am gândit acest program, credeam că vom putea să-l punem în aplicare în cinci sau cel mult şapte comunităţi. Dar am primit atât de multe aplicaţii că nu ne-am îndurat să ne rezumăm la dimensiunile iniţiale ale programului. Şi până la urmă am găsit soluţii şi resurse să îl punem în practică în nu mai puţin de 13 localităţi. Iar anul ăsta ne gândeam să-l extindem în alte cinci comunităţi, dar s-ar putea ca până la urmă să ne organizăm în 20 de localităţi în total, cel mult 2.000 de copii.

Cât de costisitor e programul?

Nu e deloc costisitor, înseamnă aproximativ 150 de euro de copil pe an. Iar noi obţinem toate fondurile de care avem nevoie din surse private. Cea mai mare parte a fondurilor vine de la firme care activează aici, în România. Restul banilor e strâns în Statele Unite, multe contribuţii vin de la comunitatea românilor care s-au stabilit acolo, mai ales de la cei tineri şi educaţi, care vor ca ţara din care provin să avanseze.

„Universităţile nu ţin pasul"

Pentru că sunteţi în fruntea unei organizaţii care se ocupă de mulţi ani de educaţie, în România, cum evaluaţi dumneavoastră şcoala românească, la nivel de sistem?

Nu cred că este prea bună, mai ales în zonele rurale. Nu ştiu care este situaţia în şcolile despre care se spune că sunt „bune", din Bucureşti sau din alte mari oraşe, probabil că sunt într-adevăr foarte bune, instituţii respectabile. La ţară însă, situaţia nu e deloc de invidiat. Accesul copiilor la educaţie se face foarte greu, iar sistemul nu e deloc competitiv, mai ales dacă îl comparăm cu situaţia din alte state europene ori din Statele Unite. Aici situaţia e destul de proastă, iar noua Lege a educaţiei schimbă prea puţin situaţia, pentru că face anul pregătitor pentru şcoală obligatoriu, dar de la vârsta de 6 ani. În cele mai multe ţări, şcoala începe de la 6 ani. Iar grădiniţa se face de la 4 sau de la 5 ani. Dacă noua lege ar fi spus că anul pregătitor e obligatoriu de la 5 ani, aş fi spus: «Excelent!». Dar legea spune 6 ani, ceea ce e pur şi simplu prea târziu în lumea de azi. Oamenii educaţi îşi trimit copiii la grădiniţă de la 3 ani, am observat acest lucru şi în societatea românească, dar oamenii săraci nu fac acest lucru. Iar copiii lor intră în şcoală prea târziu, fără să ştie cum se ţine în mână un creion, ceea ce le creează un handicap şi face ca şcoala să fie o experienţă îngrozitoare pentru ei. De aceea noi milităm pentru o educaţie timpurie pentru toţi copiii, şi care să înceapă cu adevărat timpuriu.

Dar universităţile româneşti cum vi se par?

Găsesc că universităţile de aici nu reuşesc deloc să ţină pasul cu ceea ce se întâmplă în alte ţări. Dacă aş fi un părinte român, al cărui copil se pregăteşte de admiterea în universitate, aş face tot ce pot să mă asigur că va urma cursurile unei universităţi occidentale. Şi din ceea ce am observat, mulţi români procedează aşa, mulţi politicieni şi-au trimis de asemenea copiii la studii în Vest. Şi asta spune ceva. În America, n-ai putea candida pentru niciun post public, dacă ţi-ai trimite copiii la şcoală în Franţa, de exemplu.

Carte de vizită

Ethan Hawke, alături de mama sa

Mama unui actor nominalizat la Oscar, Leslie Hawke trăieşte în România de peste un deceniu. Venită ca voluntar al organizaţiei americane Peace Corps în 1999, ea a locuit în primii ani la Bacău, militând încă de la sosirea în România pentru şcolarizarea copiilor săraci.

Pentru a strânge fondurile necesare programelor pe care le desfăşoară organizaţia „Ovidiu Rom", la înfiinţarea căreia a contribuit, Leslie Hawke organizează evenimente caritabile, între care şi Balul de Halloween, la care este prezent, an de an şi fiul său, Ethan Hawke.

Anul trecut, lor li s-a alăturat şi actorul Nicholas Cage, prezent atunci în România pentru a turna o peliculă. Ethan Hawke a fost nominalizat la un Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru filmul „Training Day", în care a jucat împreună cu Denzel Washington.