Petru a tăgăduit. Ba chiar s-a pus pe sine mai presus de ceilalţi zicând că şi dacă toţi ceilalţi se vor îndepărta, el nu o va face. Şi s-a lepădat de trei ori în prima noapte.

Cine e Petru în educaţia românească? 

Întâia lepădare a fost în 2016. Atunci am ratat, probabil, cel mai curajos pas ce ne-a stat în putere. Am ratat adoptarea unor planuri cadru cu o structură transdisciplinară pentru gimnaziul claselor V – IX. O astfel de decizie aducea mai multă echitate în sistem, o dinamică posibil pozitivă a catedrelor şi deschidea drumul către un liceu de 3 ani, în afara învăţământului obligatoriu, cu posibilitate pentru o ofertă educaţională mai variată şi mai flexibilă.

A doua lepădare o trăim zilele acestea şi va fi confirmată astăzi, prin subiectele la Evaluarea Naţională pentru clasa a VI-a. Subiectele propuse pentru orientare sunt, citez, “asemănătoare celor de anul trecut”. -  Dar programa de anul acesta este diferită de cea de anul trecut, am argumentat.

Contra-argumentul vine din “necesitatea” de a menţine în forma actuală examenul de Evaluare Naţională de la finalul clasei a VIII-a şi în 2021. Ieri după-amiază, preşedintele Federaţiei Asociaţiilor de Părinţi declara: “Având în vedere temerea părinţilor referitor la at. 73 şi art. 74 (5) (…) care face trimitere la EN de peste doi ani, în urma discuţiilor purtate în ultimele două zile, avem garanţia (verbală, deocamdată), că se vor amâna/modifica. Acest fapt se va regla cu prima modificare legislativă adusă LEN.”

Pariul meu este că a treia lepădare va apărea după alegeri şi/sau la schimbare de majoritate. Pentru că are înţeles că fiecare partid sau coaliţie de guvernare să se lepede de copiii României. O dată, de două ori, de câte ori este nevoie pentru jocul politic.

Cine e, deci, Petru în educaţia românească?

Să fie clasa politică şi amestecul ei în domeniul educaţiei, indiferent de partid? Mulţi spun că e nevoie de depolitizarea educaţiei. Dar 2016 ne-a dat deja o indicaţie despre cum ar putea fi. Alţii spun că e nevoie de o majoritate confortabilă pentru că doar aşa se pot realiza schimbări majore. Majoritatea constituită la începutul lui 2017 a fost în poziţia de a-şi asuma. S-au certat între ei. Şi se ceartă şi-acum, “tachinându-se” în public, prin presă, pe diferenţele de interese.

La sfârşitul zilei, indiferent de cum ajungem în poziţia să decidem, suntem suma alegerilor noastre, fie că suntem sau nu oameni politici. Abia după va veni momentul în care vom realiza că am ales limitat. “Cântatul cocoşilor” e un fel de semnalizare de abatere de la ceea ce ne-am asumat înainte.

Legenda spune că Petru l-a văzut ultima dată pe Isus, pe străzile Romei, când voia să fugă din oraş şi l-ar fi întrebat: - “Quo vadis, Domine?” -   “Vado Romam venio iterum crucifigi” (Am venit la Roma spre a fi din nou crucificat.).

Petru s-a întors în oraş şi, de data aceasta, a murit mărturisind.

Probabil că lideri care să “conducă” educaţia şi să aibă vocaţie de sacrificiu au existat. Dar lumea nu era pregătită pentru ideile şi susţinerea lor. Şi vocile au devenit şoapte… sau zgomot de fond.

Este alegerea fiecăruia cum îşi poartă misiunea personală. Dar ştiu sigur că sistemul are oameni care să-şi fi asumat itemi de testare potriviţi celor din clasa a VI-a, în pregătirea transformării modului în care sunt evaluaţi copiii la finalul gimnaziului. Şi, dacă mai este nevoie de un an, dacă chiar am putea fi pregătiţi în 2022, nimic mai potrivit decât să discutăm despre clasa a IX-a la gimnaziu (sic!).

NotăAcesta text nu e despre soluţiile în care eu cred – acestea sunt mai variate, integrate (au o componentă de reformă administrativă) şi sunt competate de mult mai multe nuanţe şi detalii. Acest text este despre realitate: şcoala nu mai este ceea ce trebuie pentru copii şi societate. Noi chiar nu ştim ce ştiu copiii la finalul ei. Şi nici cum măsurăm ceea ce învaţă (învaţă?). Cu toate acuzele despre schimbările peste noapte se vor aduna 10 ani (2011- 2021) în care era posiblă pregătirea pentru un sistem nou de evaluare naţională. Într-o lume atât de dinamică să nu faci nimic şi să nu ai încredere în nimeni şi în nicio idee este extrem de scump. Vorba unui coleg din Coaliţia pentru Educaţie: “cea mai mare utopie (acum, n.m.) este statu-quo-ul.”