Însă, cel puţin într-o privinţă, copiii au dreptate. Trag în fiecare zi semnale de alarmă pe care noi le vedem, dar, la rându-ne, le camuflăm sub „din cauza internetului, nu mai vor să citească“. Ba eu cred că vor. Copiii nu-s nici tâmpiţi, nici buni de nimic, nici „ce-o să ne facem când va trebui să ne plătească ăştia pensia“. Sunt, pur şi simplu, la fel de diferiţi de noi pe cât am fost şi noi de părinţii noştri şi cât au fost şi părinţii noştri de părinţii lor. Ori poate nici atât.

Copiii ar reuşi, probabil, să citească mai mult. Dacă n-ar fi sabotaţi din toate părţile.

În primul rând, noi înşine, părinţii lor, abia dacă mai punem mâna pe-o carte. Când a fost ultima dată când aţi oprit televizorul, ca să citiţi, în liniştea casei voastre? Ştiu că adevărul e greu de dus. Ştiu că aţi citit „la timpul vostru“. Iată primul sabotaj. Cititul nu se întâmplă O SINGURĂ DATĂ în viaţă. Copiii noştri învaţă că trebuie să bage mare acum, şi pe urmă scapă de nenorocita de corvoadă şi se întorc la televizor şi net.

Cititul nu le este „vândut“ ca o plăcere.

În al doilea rând, mai grav chiar decât primul, este oribila listă din programa şcolară. Lecturile acelea (trebuie s-o spună cineva) sunt teribil de nepotrivite. Ştie vreunul dintre cei care au alcătuit curricula că elevilor trebuie să li se traducă din română în română, ca să înţeleagă ceva? Ştie cineva, oare, că lectura cronicarilor este un chin, că niciunul dintre copiii noştri nu pricepe nimic din „fiorul liric” al Mioriţei sau din Floare albastră? Din lecturile astea demodate (da, demodate, aşa le consideră) ei nu mai extrag nimic, nici cu frumosul, nici cu forţa – fie că vrem sau nu să acceptăm această realitate, ea continuă să existe şi devine tot mai evidentă (uitaţi-vă la rezultatele de la simularea examenului de capacitate, din acest an; le aşteptăm cu interes pe cele de la bac). Sunt, toate, doar metode de a le arăta că cititul este o porcărie.

Poate vi se pare cam dur. Dar gândiţi-vă un pic: dacă ar trebui să mâncaţi în fiecare zi legume fierte, trântite cu dispreţ într-o farfurie soioasă, nu-i aşa că n-aţi mai vrea să le mai vedeţi vreodată în ochi? Oricât de sănătoase vi s-ar spune că sunt – pur şi simplu nu mai intră, vi se face rău doar când vedeţi blidul. Ei bine, cu Sadoveanu (nu ştiu cine a făcut obsesia bolnavă pentru acest scriitor, de-l tot îndeasă în programă…), cu Hogaş, cu Amintirile lui Creangă (să mă iertaţi, dar sunt o lectură din care copiii nu pricep nimic, în afară de treaba cu cireşele, cu pupăza şi cu scăldatul), cu Sobieski şi românii  şi Paşa Hassan (pe care le aveam şi eu în cartea de română, acum 35 de ani – imaginaţi-vă cât de desincronizată cu vremurile este programa şcolară), cu toate aceste legume fierte nu putem educa gustul pentru lectură al copiilor noştri.

Ştiu că ceea ce spun e greu de acceptat şi de înghiţit. Îmi dau seama la ce mă expun vorbindu-i de rău pe „marii clasici“ – aştept un cor de bocitoare care să le ia apărarea, ridicând în slăvi „valorile“ (să ştiţi că tinerii noştri vă râd pe la spate de nu mai pot şi, vă convine sau nu, ei vor face regulile mâine, după ce se vor duce şi ultimii zaharisiţi din ministere). Dar, sinceră să fiu, prefer să-i am de partea mea pe copii. Care vor altceva şi cărora trebuie să-şi găsească cineva curajul de a le ţine partea şi de a lupta pentru ei. NU MAI MERGE, oameni buni. Cu buchiile zaharisite de până acum, nu mai merge. Dacă e nevoie, schimbaţi numele disciplinei – să se cheme simplu „literatură“, dacă în literatura română nu avem cărţi „young adults“, pe care copiii să le poată citi cu plăcere – dar cred că, dacă vom căuta suficient, vom găsi unele. Destul cu „Fram, ursul polar“. Destul cu „Toate pânzele sus“ şi cu „Romanul adolescentului miop“, îndesate la nesfârşit în minţi obişnuite să vadă acţiune, mesaj livrat direct, tensiune autentică. Nu le mai plac nici măcar „Cireşarii“ – suntem capabili să înţelegem acest lucru?

Pentru că, dacă nu suntem, vom primi o generaţie de submediocri cu un vocabular de bază lipsit de sinonime, cu fraze articulate pe jumătate şi un limbaj scris în prescurtări neinteligibile. Asta vrem? Atunci, să continuăm cu cronicarii, de la Ureche încoace. Dar, dacă nu, poate ar fi mai bine să ne orientăm către lecturi contemporane, dinamice, scrise simplu, cu plăcere pentru acţiune, tensiune şi mesaj puternic – e plină literatura universală de ele şi ar putea fi încurajaţi şi scriitorii români spre acest gen literar -, şi să lăsăm pasionaţilor frazele meşteşugit rânduite ale „clasicilor“.

Articol publicat şi pe blogul personal.