Legendele tinerei Finlande şi ale frumoasei Americi. Despre toamna şcolilor şi primăvara educaţiei

Mai întâi am fost cu toţii fascinaţi de „exotismul“ modelului finlandez, dar ne-am înclinat repede cu respect în faţa rezultatelor evidente. Finlanda are cel mai performant sistem de învăţământ din Europa de Vest. Finlanda are şi cele mai puţine ore de curs - 20 de ore pe săptămână, cu tot cu pauze. Nu au teste standardizate, nu au şcoli speciale, nu au învăţământ particular.

Dar au copii care îşi construiesc cariere de succes, profesori care sunt mândri de munca lor şi părinţi care ştiu că nu au unde să plătească pentru o şcoală mai bună pentru copiii lor, aşa că trebuie să se asigure că toate şcolile sunt la fel de bune.

„Ce trebuie să facă, în primul rând, copiii finlandezi?“
„Să se joace!“

Ce ştim mai puţin e că majoritatea ideilor noii educaţii finlaneze au fost inspirate de „visul american“, de sistemul de excelenţă educaţională al Statelor Unite de acum 20-30 de ani. Walt Disney spunea că trebuie să ştim să ne jucăm, să „entertain“, ca să putem să educăm. Şi educaţia făcută prin storytelling şi entertainment a dat generaţii de americani puternici, inspiraţi şi curajoşi şi a schimbat şi lumea dincolo de graniţele Americii. Cultura a ajuns acolo unde nu a pus vreodată picior de american.

Mai mult că niciodată, trăim vremuri în care tehnologia a democratizat comunicarea. Mai mult că niciodată, trăim vremuri critice, în care lupta cu radicalizarea, lupta cu schimbările climatice, cu injustiţia socială, cu volatilitatea economică, s.a.m.d. au nevoie de oameni bine pregătiţi, capabili, inteligenţi, care să ia atitudine, care să participe activ la bunăstarea ţării lor şi a lumii. Avem nevoie de tineri cu voci puternice şi clare. A educa generaţiile de mâine să nu vorbească decât întrebaţi şi să meargă cu capul plecat nu e doar nedemn de profesia de educator, e o atitudine iresponsabilă.

Ideile bune au rămas, ţările însă s-au schimbat. Între timp, sistemul educaţional american (şi nu numai el) trece prin mari probleme, iar copiii americani nu mai au în şcoală (decât cu excepţii) cursuri de artă, muzică, retorică sau educaţie civică. Adică acele abilităţi şi cunoştinţe care dezvoltă mintea şi spiritul uman, care îl învaţă să se exprime. Nu este, oare, capacitatea de exprimare vitală într-o democraţie?

Copii democraţiilor pe care ne bazăm viitorul, inclusiv cei ai democraţiei numită România, ies din şcoală epuizaţi, înglodaţi în datorii (ei sau familiile lor) şi încărcaţi cu milioane de informaţii dintre care doar o mică parte se vor dovedi a fi cu adevărat utile, relevante pentru piaţa muncii. Numărul analfabeţilor funcţionali şi al sinuciderilor e în creştere. Diferenţa se citeşte cu ochiul liber pe feţele copiilor finlandezi – iată un scurt exemplu:

Copiii finlandezi cresc şi se educă liberi, fericiţi şi egali. Părinţii şi profesorii lor nu înţeleg de ce şi-ar dori altceva. Cum au ajuns ei aici? Într-o bună zi, au avut curajul, viziunea şi patriotismul de a înţelege că educaţia nu trebuie să fie un business, ci o prioritate de securitate naţională.

Are România ce învăţa din aventurile tinerei Finlande şi ale frumoasei Americi? Ştie România să înveţe din legendele lor? Poate România să îşi scrie propria poveste? Depinde de fiecare dintre noi o dată la patru ani, dar şi în fiecare zi. Depinde de noi şi de cei care ne reprezintă să vadă educaţia ca prima prioritate strategică, ca prioritate a securităţii naţionale şi nu ca o sursă de câştig sau de sinecură.

Dacă vrem un viitor, avem nevoie de un restart în educaţie în primul rând.