Leadership ratat

Şcoala necomunistă e din cu totul alt film decât şcoala comunistă. Valorile cultivate de fiecare sunt din lumi paralele, reciproc incompatibile. Libertatea de gândire şi acţiune, integritatea, încrederea, curajul de a opta şi a învăţa asumarea conştientă a opţiunilor n-au cum rezona cu frica, delaţiunea, obedienţa, meschinăria şi centralizarea dictatorială dementă. Competenţa şi caracterul n-au cum face casă bună cu incompetenţa şi impostura.

În spaţiul şi timpul şcolii, testul acid al paradigmei sale comuniste sau necomuniste este, fără putinţă de tăgadă, testul arhitecturii curriculare al şcolii ca sistem. Logica aserţiunii vine dintr-o lecţie fundamentală pentru noi, oamenii: comportamente de un fel sau altul – comuniste sau necomuniste –, repetate suficient de mult, devin deprinderi de un fel sau altul – comuniste sau necomuniste; acestea, la rându-le, consolidează atitudini de un fel sau altul – comuniste sau necomuniste. În orice sistem educaţional, modelul curricular determină, prin definiţie, comportamentele de fond ale elevilor şi profesorilor în raport cu ariile învăţării.

Cu tabelul denumit în limbă de lemn plan-cadru pentru gimnaziu, establishment-ul educaţional românesc recidivează trist şi laş, în 2016, pe întreaga sa verticală instituţională şi umană, reproducând la micron structura organic comunistoidă a procesului care, în 2013, a adus pe lume livrabilul denumit plan-cadru pentru învăţământul primar. De ce aşa? Uitaţi-vă mai întâi la tabelele dâmboviţene aferente, şi apoi la arhitecturile curriculare din Finlanda, Noua Zeelandă şi ale IBO şi veţi afla singuri răspunsul. Iar a mistifica realitatea, minţind ministerial că, vezi-doamne, programe şcolare şi manuale proiectate super-tare în baza tabelului-cămaşă de forţă-pat al lui Procust vor spori exponenţial acestuia din urmă valoarea tinichelei calpe este neruşinare ineptocrată pe faţă. Mai rău, este formă fără fond grosieră şi timp preţios pierdut în defavoarea scoaterii şcolii româneşti din comunism, la peste un sfert de veac de la căderea formală a comunismului. Vorba profesorului Mircea Miclea, într-un text conex patologiei „meşteşugului de tâmpenie”: ar fi putut să fie, dar n-a fost!...

Ieşirea şcolii din comunism înseamnă ieşirea arhitecturii sale curriculare din comunism. Este trecerea din întuneric spre lumină. Este, asumată de noi toţi, ieşirea ireversibilă din frica de trecut, care, acum, a luat minţile şcolii ca sistem. Este, asumat de noi toţi, curajul de a da copiilor noştri o şcoală pentru secolul XXI, clădită pe valorile veacului pe care îl trăim acum.

Timpul va proba.