Laura Stifter, profesoară de religie: „Ideea «crede şi nu cerceta» nu este o idee biblică“

Laura, o profesoară de religie pentru care copiii cer să fie înscrişi la oră            Fotografii: Arhiva Personală

Laura Stifter a devenit în acest an profesoară de religie la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul“ din Bucureşti şi nu consideră lipsa ei de vedere ca pe o problemă în exercitarea profesiei de dascăl.

De ce există răul în lume, de ce suferim o eternitate consecinţele acţiunilor noastre din timpul vieţii care e atât de scurtă sau cum se poate ca sufletul să existe veşnic dacă are un început? Astfel de subiecte se regăsesc printre cele discutate de elevii colegiului „Mihai Viteazul“ din Capitală la ora de religie, începând din acest an, de când la catedră a ajuns Laura Stifter, o profesoară nevăzătoare, în vârstă de doar 26 de ani. Laura predă religia într-un stil complet diferit faţă de cel cu care ne-am obişnuit, cel strict confesional, atât de blamat pentru felul în care îi constrânge pe elevi. Ca să ajungă la catedră, Laura a avut nevoie, printre altele, de o memorie incredibilă. Toate examenele, de la Bacalaureat şi până la examenul de titularizare, le-a susţinut dictând. 

„Candidatul cu dizabilităţi dictează conţinutul lucrării către un profesor care să fie de altă specialitate decât cea la care se susţine examenul, profesor numit de inspectorat. Examenul se susţine într-o sală diferită de ceilalţi candidaţi şi cu alţi doi profesori supraveghetori, ca să nu fie nicio suspiciune“, mi-a explicat Laura înainte de interviu. 

Predă religia având în minte libertatea conştiinţei elevilor ei. Se foloseşte de tehnologii asistive pentru nevăzători, în cazul ei, tehnologii audio, cu ajutorul cărora foloseşte laptopul, telefonul şi internetul. Absolventă de Teologie şi de Filosofie, Laura, acum, în anul al doilea de doctorat la Filosofie, a ales să predea într-o şcoală de masă şi nu le-a luat în considerare pe cele speciale, pentru că este de părere că, în ciuda profesorilor foarte buni, acestea „nu fac altceva decât să agraveze izolarea de societate a elevilor şi profesorilor cu dizabilităţi“.

Mai mult, nu este interesată să îi convertească pe copii la credinţa ortodoxă, ci să le deschidă acestora perspective cât mai multe şi cât mai diferite. Totul pentru a le forma o gândire critică, minţi care să nu creadă şi să cerceteze. „Ideea «crede şi nu cerceta», nu este o idee biblică, nu o vom găsi în Sfânta Scriptură şi nici în literatura patristică, aşa încât modul meu de a preda este într-un anumit sens pluralist“, explică Laura în interviul acordat „Weekend Adevărul“. Pe scurt, profesoara se fereşte de habotnicie în predarea sa. 

O fire extrem de optimistă, Laura este recunoscătoare pentru elevii pe care-i are în primul ei an de predare şi nu consideră că faptul că nu vede a fost, este sau va fi o problemă în exercitatea profesiei sale, la care visa încă de când era copil. 

„Weekend Adevărul“: Lămureşte-mă, te rog, în primul rând, cu privire la defectul tău de vedere şi la tehnologiile care te ajută în viaţa de zi cu zi.

Laura Stifter: Eu am microftalmie (n.r. – dimensiune mică a unui ochi sau a ambilor ochi, congenitală, provocată de o oprire a dezvoltării în cursul vieţii intrauterine). Văd cu un singur ochi, dar foarte puţin. Cât despre tehnologiile asistive, folosesc în general tehnologii audio, softuri audio care îmi citesc ceea ce scrie pe ecran. În felul acesta am acces la internet, la telefon, la tot ce trebuie. Iar de scris, scriu pur şi simplu pe tastatură, fără să o văd, pentru că m-am obişnuit să ştiu exact ce taste am la fiecare deget. Îmi aşez degetele într-o anumită poziţie şi ştiu pe dinafară. Mi-am format dexteritatea aceasta.

De când voiai să devii profesoară şi de ce?

Ideea de a fi profesoară e visul meu din copilărie. Simt că am atât aptitudini în acest sens, aptitudinea de a-i  învăţa pe alţii, de a prezenta diverse idei pe teme diferite, precum şi abilitatea de a-i asculta pe ceilalţi, de a-i încuraja să-şi formeze o gândire critică şi să-şi exprime în mod liber opiniile, ceea ce cred că este deosebit de important pentru un cadru didactic. Acesta a fost principalul motiv: faptul că simt că am un talent, o vocaţie în această direcţie. De asemenea, pentru că formarea caracterelor este una dintre cele mai importante reponsabilităţi pentru societate. Nicio altă profesie nu ar fi  posibilă fără profesia didactică. Indiferent de profesiile pe care le alegem, toţi am fost îndrumaţi în primul rând de profesorii noştri. Cred că este una dintre cele mai frumoase şi importante profesii.

Nu ţi-a fost teamă să intri într-un sistem educaţional atât de problematic?

Nu. Cred că depinde mult de şcoală, pur şi simplu. Dacă reuşeşti să predai în şcoli nu neapărat de top, ci în şcoli în care colegii de cancelarie, direcţiunea să creeze o atmosferă plăcută, deschisă la schimbări, să încurajeze metode din acestea moderne pe care îmi doresc eu să le propun... dacă reuşeşti să intri în astfel de medii instituţionale, cred că totul este OK. Iar dacă mi se va întâmpla în unii ani să nimeresc şi în şcoli mai puţin deschise, sper să am tactul necesar încât să stabilesc o bună comunicare cu ceilalţi.

Colegii de la „Mihai Viteazul“ cum te-au întâmpinat?

Foarte bine şi firesc încă din prima zi, ceea ce m-a bucurat mult pentru că mă aşteptam ca odată intrată într-un colectiv nou, să încep să socializez puţin mai dificil. Pur şi simplu colegii s-au comportat ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea şi asta a fost minunat.

Cum de nu ai mers să predai la o şcoală specială?

Mi-au spus anumite persoane, fără nicio legătură cu liceul în care lucrez, cu funcţii în învăţământul preuniversitar, cu bune intenţii, cred, să merg să predau la o şcoală specială, pentru că eu nu voi putea să scriu la tablă. Acesta era argumentul suprem. 

Le-am explicat faptul că voi scrie pe laptop, că există varianta video-proiectorului, există multe alte variante. Dar principalul meu argument care a fost? Le-am spus că nu doresc să lucrez într-un tip de instituţie care, prin simpla ei existenţă, favorizează discriminarea între elevi şi încălcarea unor drepturi ale elevilor. 

Foarte mulţi dintre profesorii din şcolile speciale sunt oameni minunaţi, dar instituţiile în sine, modul în care ele sunt gândite şi funcţionează afectează incluziunea prin simplul fapt că criteriul prin care sunt înscrişi elevii îl constituie o particularitate fizică sau psihică total neimportantă în procesul de educaţie. În loc să grupezi elevii în funcţie de aptitudinile lor, în funcţie de performanţele lor, îi grupezi în funcţie de faptul că văd mai bine sau mai puţin bine. E ca şi cum i-aş grupa în şcoli diferite pe blonzi faţă de bruneţi. Nu doresc să lucrez în instituţii care favorizează discriminarea şi consider că speciaiştii din astfel de şcoli ar avea o muncă foarte utilă şi foarte importantă tocmai în procesul de educaţie incluzivă, de integrare a copiilor cu dizabilităţi în şcolile de masă. 

De exemplu, profesorii din şcoli speciale, mulţi dintre ei având pregătire în psihopedagogie specială, pot lucra foarte bine ca profesori de sprijin în şcoli de masă şi toate resursele financiare care acum sunt cheltuite pentru întreţinerea internatelor, a întregii infrastructuri specificice şcolilor speciale, pot fi folosite tocmai pentru angajarea mai multor specialişti în şcoli de masă care să îi asiste pe copii inclusiv psihologic, pentru că unii pot avea şi astfel de situaţii. S-ar putea folosi aceleaşi resurse financiare pentru ajutorarea copiilor în procesul de integrare socială.

Nu ştiam că o persoană cu dizabilităţi poate alege să predea într-o şcoală de masă.

Ai dreptul atât ca elev, cât şi ca profesor, să înveţi, respectiv să predai într-o şcoală de masă, deci nu într-o şcoală specială. Foarte puţini profesori aleg această variantă. Elevi nevăzători integraţi în şcoli de masă sunt mai mulţi, din fericire există mai multe cazuri, dar profesori nevăzători integraţi în şcoala de masă sunt foarte puţini. Aceasta este o problemă.

De ce?

Pentru că există din păcate o segregare şcolară destul de puternică. Personal, aş vedea segregarea şcolară a persoanelor cu dizabilităţi prin analogie cu segregaţionismul rasial din SUA, în sensul în care sunt instituţii, aceste şcoli speciale, care nu fac altceva decât să agraveze izolarea de societate a elevilor şi a profesorilor cu dizabilităţi. În special dacă ne referim la elevi, cei fără dizabilităţi nu au ocazia să interacţioneze încă din copilărie cu persoane cu dizabilităţi, şi astfel, când văd din întâmplare un copil cu dizabilităţi, li se pare o mare problemă. 

Pe de altă parte, copiii cu dizabilităţi în mod clar sunt primii afectaţi, pentru că ei trăiesc până la vârsta de 18-19 ani, când termină liceul, exclusiv într-un mediu de persoane cu aceleaşi particularităţi ca şi ei. Atunci când vor să practice o meserie, să facă o facultate unii dintre ei, ajung şi ei să aibă prejudecăţi. O altă mare problemă cu şcolile speciale este aceea a separării copiilor de părinţi. În cazul şcolilor pentru nevăzători, doar câteva în întreaga ţară, sunt şcoli cu internat, şi atunci copii, de la 6 ani, de la clasa pregătitoare, sunt aduşi într-un alt oraş, lăsaţi în internat, bineînţeles, împotriva voinţei lor, pentru că aşa cum ştim, este o traumă gravă pentru un copil să fie separat de părinţi. 

Pentru că mulţi provin din familii sărace, părinţii îi vizitează doar în vacanţe, îi iau acasă două-trei luni pe an, ceea ce provoacă o suferinţă emoţională foarte puternică. Şi inutilă, pentru că educaţia incluzivă este posibilă practic şi cât se poate de legală.

Nu predai religia într-un mod habotnic. Pe ce te axezi în predare?

Principalul meu scop pentru care am decis să predau religie este acela de a-i ajuta pe elevi să înţeleagă etica şi spritualitatea creştină ca pe o etică a libertăţii, a iubirii, a curajului şi creativităţii. 

Pentru că de foarte multe ori, atât în discursul public al unor persoane, cât şi în mass-media laică, religia este văzută ca o sumă de constrângeri, de interdicţii, de ritualuri fără niciun temei raţional. Atunci, sigur, tinerii se îndepărtează de credinţă, având o reticenţă nu faţă de credinţa în sine, ci faţă de modalitatea în care le este prezentată. 

Scopul meu nu este să îi convertesc pe copii la credinţă, ci să îi ajut să ia o decizie în cunoştinţă de cauză, înţelegând creştinismul în esenţa lui autentică, nu în modul fundamentalist, habotnic, în care este el prezentat de multe ori, din păcate. Atunci, scopul meu e de a-i ajuta pe elevi să înţeleagă fiecare tematică din programă din perspective cât mai diferite, teologice, filosofice, ştiinţifice chiar, acolo unde este cazul şi unde am competenţa s-o fac. 

Îi încurajez foarte mult în direcţia aceasta, a dezbaterii, a căutărilor existenţiale, insistând asupra acestei idei, că atât domnul Iisus Hristos şi ulterior, Sfinţii Părinţi, acei teologi care prin activitatea lor au influenţat în mod semnificativ dezvoltarea creştinismului, au pus accentul pe ideea de libertate, de datorie morală de a gândi, de a crede şi a cerceta.

Chiar aşa: ce părere ai despre recomandarea creştină „crede şi nu cerceta“?

Ideea „crede şi nu cerceta“ nu este o idee biblică, nu o vom găsi în Sfânta Scriptură şi nici în literatura patristică. Modul meu de a preda este într-un anumit sens pluralist. În privinţa fiecărei teme din programă propun perspective diferite, încurajând elevii să îşi exprime şi să îşi argumenteze în mod liber propriile puncte de vedere. De asemenea, îi încurajez să propună ei înşişi şi alte teme decât cele prevăzute în programa şcolară. Sunt deschisă şi dialogului pe alte teme, care, sigur, să aibă legătură cu viaţa religioasă, cu teologia şi filosofia în general. 

Le-am spus că pentru mine, libertatea lor de conştiinţă e prioritară şi că orice nemulţumire au, orice conflict în care consideră că libertatea lor de conştiinţă este afectată, îl putem rezolva prin comunicare.

De exemplu, i-am întrebat la fiecare clasă dacă ei sunt de acord să spunem o rugăciune la începutul fiecărei ore, pentru că unii dintre ei poate au credinţe diferite. Toţi au răspuns afirmativ. Sunt foarte deschişi atât timp cât li se respectă libertatea, cât timp li se respectă dreptul de a alege. Nu de puţine ori, elevii mă lasă fără replică. 

De vreo două ori mi-au pus întrebări de istoria religiilor în privinţa cărora a trebuit eu însămi să mă documentez. Sigur că acest aspect e încurajator, pentru că ei se deschid atunci când sunt încurajaţi să formuleze astfel de întrebări, şi înţeleg intenţia mea de a căuta împreună răspunsuri, nu de a le impune eu, cu autoritatea didactică, răspunsuri, adevărul absolut.

Ce fel de discuţii aveţi?

M-au întrebat de ce există răul în lume, sau de ce avem un timp atât de scurt să ne alegem soarta în veşnicie. Bineînţeles că m-au lăsat fără replică. Eu le povesteam despre viaţa veşnică, despre creştinism, şi un elev, pe un ton meditativ aşa, mă întreabă la un moment dat, „dar sufletul cum poate exista veşnic dacă are un început?“. 

Un alt elev, la clasa a IX-a, avea cunoştinţe uimitoare despre Islam şi l-am întrebat de unde ştie. Mi-a răspuns foarte simpu: „Eu am citit şi Biblia, şi Coranul“. Zic: „Cum? Eu la 15 ani abia începeam să citesc Biblia“. Şi zice: „Pentru cultura mea generală“. Foarte frumos!

Unde greşesc profesorii de religie de s-a ajuns ca materia să fie atât de hulită în şcoli?

Unde se fac greşeli? În primul rând, este o problemă că religia este predată într-un mod strict confesional. Programa de religie pune accentul pe  o singură confesiune, pe un singur cult, cumva plecându-se de la presupoziţia că toţi elevii ar avea ab initio (n.r. – de la început) credinţa ortodoxă. Ceea ce sigur că este discutabil. Cred că accentul ar trebui pus mai degrabă într-un sens ecumenic şi pluralist, pe posibilitatea elevilor de a afla cât mai multe perspective diferite şi de a decide singuri ulterior ce credinţă, ce religie vor să asume. Pornind de aici, mai există, sigur că da, şi anumiţi profesori, care duc la extrem această abordarea confesională, cei care zic că toţi cei de celelalte credinţe vor intra în iad şi aşa mai departe. 

Discuţiile despre viaţa veşnică le am la clasa a XII-a. Pot să le explic că iadul nu este un cazan cu smoală, şi nici raiul nu este o grădină cu floricele, ci ambele sunt stări spirituale, şi nu noi vom intra în rai sau în iad, ci raiul sau iadul sunt în noi şi noi înşine le construim ori pe unul, ori pe celălalt înăuntrul nostru, pentru că veşnicia este o dimensiune a existenţei diferită de cea spaţio-temporală în care trăim noi acum. Nu putem vorbi despre un loc numit rai sau un loc numit iad, ci sunt realităţi pur spirituale, dincolo de timp şi de spaţiu. Raiul, din punct de vedere creştin, constă în comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, iar iadul este o stare spirituală de autoizolare în răutate, în ură.

Mulţi consideră inutil studiul religiei în şcoli. La ce le foloseşte elevilor studiul acestei materii, mai ales dacă nu sunt ortodocşi?

Te ajută mult în privinţa culturii generale, precum şi în privinţa carierei ulterioare, în special în domenii umaniste. Dacă se vor specializa în filosofie, psihologie, literatură, istorie, toate aceste domenii au legătură şi cu religia. Foarte multe evenimente istorice, de exemplu, au fost influenţate de convingerile religioase ale oamenilor, de instituţiile religioase existente la un anumit moment, într-un anumit context cultural. 

În literatură, nu poţi să studiezi „Fraţii Karamazov“ fără să ai o idee cât de vagă despre teologia creştină, nu? Ca psiholog, să spunem că vrei să fii psihoterapeut şi să lucrezi cu un pacient pentru care dimensiunea religioasă este foarte importantă. Nu vei reuşi să empatizezi cu el foarte bine fără să îi înţelegi într-o cât de mică măsură convingerile. Nu în ultimul rând, la vârsta adolescenţei, sigur că mulţi tineri au deja convingeri religioase formate, dar alţii sunt încă în căutare, sunt agnostici, îşi pun întrebări, sunt indecişi. 

Şi atunci, pentru această categorie de adolescenţi, este foarte important să îşi poată alege o convingere religioasă, cunoscându-şi fundamentele, presupoziţiile metafizice, etice pe care se bazează acea credinţă. E posibil să găsească surse de informare greşite. De exemplu, dacă intră pe un blog religios ortodox, e foarte posibil să citească acolo că diavolul se ascunde în folosirea internetului. Şi atunci, din start, acel tânăr se va îndepărta nu de ortodoxie în sine, ci de acele năzbâtii citite pe un blog sau pe un site care se pretinde a fi ortodox.