Lacrimi de elev vs lacrimi de profesor

Nu am auzit niciodată până acum pe cineva spunând că profesorii care iau mită şi elevii care o dau sau care copiază ar trebui să ajungă puţin pe la închisoare. Nu contează cât: o zi, o săptămână, o lună, un an, dar să treacă pe acolo şi să se oprească puţin, nu „să fie daţi afară din învăţământ”, cum se tot sugerează, sau să fie daţi afară din examen şi să nu mai fie primiţi « nici la toamnă », în cazul elevilor.

Vecinul maica-mii, care a furat două găini şi un cocoş, a stat închis un an. Însă o loază de elev, care nu are chef să înveţe, împreună cu « dascalul » aferent, care fură locul altui copil la un liceu mai bun sau la o facultate care te poate face om în viaţă, sunt daţi afară din examen sau din învăţământ, în cel mai rău caz. Viitorul ratat al celuilalt copil, şansele irosite, plânsul lui când s-a văzut primul sub linie, suferinţa părinţilor, fiindcă o loază de elev, ajutat de un profesor infractor, i-au furat locul, viitorul lui ratat, deci, nu fac nici măcar cât cocoşul şi cele două găini, în mintea guvernanţilor noştri. Nici pe departe.

Cu toate că aici nu e niciun dubiu în privinţa anvergurii şi a naturii răului făcut: orice examen furat de cineva înseamnă punerea în pericol a viitorului altcuiva. Simplu, clar, fără echivoc! Şi aici « viitor » ar putea să însemne toată viaţa, adică o viaţă care o poate lua într-o cu totul altă direcţie doar pentru că altul a fost ajutat la copiat. Ca să nu mai vorbim şi de exemplul pe care îl dă, din poziţia sa de „educator” şi de formator de caractere.

Şi apare şeful de sindicat la televizor, probabil că tot profesor şi el, şi zice că de ce să fie daţi afară din învăţământ cei care îi lasă pe elevi să copieze, cei care îi ajută sau chiar cei care mai primesc şi niscaiva bani pentru asta. Că profesorii trebuie motivaţi, adică să li se dea lefuri mai mari, pentru că altfel refuză să fie civilizaţi.

Sigur, nu sunt deloc puţini nici acei profesori care au minte doar cu câteva grame în plus faţă de loazele de elevi pe care îi ajută dezinteresat să copieze, din preaplin sufletesc, neavând habar măcar de cui şi cât de mare rău fac prin asta. În prostia lui, « dascălul » cu pricina crede că face bine. Dacă nu îl vede în faţa ochilor pe cel căruia îi face rău şi dacă acesta nu zice « au! », el nu există, şi se poate duce liniştit acasă, să se uite la serial. Sigur, de „dascal” vorbesc. Şi dacă aş încerca să-i argumentez că, după cea mai elementară logică, el ar trebui să stea puţin la închisoare pentru asta, ar rămâne trăznit! Uluit, stupefiat! Şi s-ar întrista foarte tare, ar zice că iată în ce lume nedreaptă trăim. Şi i-ar da lacrimile dacă ar sta o noapte în închisoare, chiar şi doar una singură! Dar eu tare aş vrea să văd o mie de astfel de lacrimi în locul uneia singure a copilului care a ajuns pe nedrept sub linie…