Pentru puştiuleţii aceştia, curtea şcolii e un vast laborator de joacă-cercetare. Fiecare are o mică trusă de explorator: lupă, pipetă, carneţel. În pauze îi reperezi uşor. Cu lupa în mână, scobesc, cercetează,
testează. Se joacă de-a Newton. „Newton a descoperit multe secrete stând sub un copac. Când i-a căzut un măr în cap nu s-a supărat şi nu s-a dus să plângă la învăţătoare. Newton a întrebat «de ce?». Noi facem ca el“, explică, cu un aer savant, un puştache de opt ani.

Reveniţi în sala de clasă cu un sac de întrebări, puştii primesc indicii, niciodată răspunsuri. Şi jocul continuă cu documentare, cărţi, vizite la muzee şi specialişti invitaţi în clasă. Joaca aceasta continuă şi acasă. Hotărâţi să afle răspunsul la o întrebare care îi pasionează, copiii îşi chestionează părinţii şi cunoscuţii. Vor la bibliotecă şi la muzeu. Iar atunci când au o tabletă în braţe vor să revadă documentarul „acela“ care i-a fascinat la şcoală. Câţi copii, atâtea cărări prin lumea cunoaşterii.
Toate jalonate de pasiune şi interes.

Din vreme-n vreme, câte un puşti dă de un capăt de răspuns şi atunci, triumfător, explică celorlalţi copii ce a reuşit el să afle. Micii Newtoni ţin conferinţe. Mari şi lungi dezbateri animează unele recreaţii şi ore de curs.

În acest mod au ajuns ei, o clasă de copii normali, fără IQ-uri uriaşe, să ştie o mulţime de lucruri despre celulă, despre atom, despre fotoni, despre furnici, melci şi râme.

În programa şcolară pentru clasa a doua, aceste informaţii lipsesc. În programa curiozităţii copiilor, aceste informaţii sunt prioritare. Iar atunci când motivaţia e mare, când interesul e crescut, când sursele de informaţie sunt adaptate modului lor de a învăţa, copiii sunt capabili de progrese uluitoare.

Ca dascăli, ca părinţi, considerăm că la baza învăţatului stă informaţia. Stabilim mai întâi ce credem de cuviinţă că trebuie copiii să înveţe, iar apoi le stârnim curiozitatea, îi motivăm. Le dăm copiilor răspunsuri, îmblânzim lumea pentru ei, trasăm drumul cunoaşterii. De cele mai multe ori, copiii ne ascultă şi reţin. De cele mai multe ori, copiii ne ascultă şi învaţă.

Prin modul lor de a reacţiona la anumite informaţii, prin aşa-zisa lor „inaderenţă“ la anumite lecţii şi manuale, copiii ne amintesc în mod repetat că atunci când ne pierdem capacitatea de a mai fi uimiţi, capacitatea de a ne extazia, şcoala îşi pierde din dimensiuni, din reliefuri, devine plată, binară. O stea pitică albă, în implozie. Spectacolul cunoaşterii ia sfârşit…

Concluzia se impune de la sine: o mai mare implicare a părinţilor. Aventura cunoaşterii nu e limitată de pereţii sălilor de clasă, ci de absenţa motivaţiei.

Prin modul lor de a fi, copiii ne aduc aminte că uneori trebuie să punem la începutul învăţatului motivaţia şi pasiunile lor şi în funcţie de aceasta, să ne construim discursul, metodele şi suportul pedagogic. În peisajul educaţional trebuie să existe şi momente în care ne rezumăm în a crea un cadru stimulant şi lăsăm copiii să navigheze în funcţie de pasiunile şi interesele lor. Când întrebările sunt mai multe decât răspunsurile, cunoaşterea devine o aventură palpitantă, şcoala redevine multidimensională, spectacolul vieţii începe. Copiii au nevoie să trăiască din plin această aventură, au nevoie să fie regizori.

Desigur, ca părinţi, putem uşor naviga prin lumea cunoaşterii ghidaţi de pasiunile copiilor. Avem doar unu-patru copii. Ca dascăli, este mai dificil. Cadrul anumitor şcoli, numărul elevilor, compoziţia clasei nu permit prea multe „ieşiri în afara spaţiului“ trasat de programe şi manuale.

Concluzia se impune de la sine: o mai mare implicare a părinţilor. Aventura cunoaşterii nu e limitată de pereţii sălilor de clasă, ci de absenţa motivaţiei.