INTERVIU Radu Gologan, matematician: „Îmi plăcea să văd numerele. Mă fascinau 17 şi 71“

INTERVIU Radu Gologan, matematician: „Îmi plăcea să văd numerele. Mă fascinau 17 şi 71“

Socotelile lui Radu Gologan au fost arareori numărate pe degete FOTO Marian Iliescu

Profesorul Radu Gologan (61 de ani), ambasadorul medaliilor de aur câştigate de olimpici la matematică, vorbeşte despre constantele şi variabilele din viaţa unui matematician care a încercat să demonstreze tot ceea ce era de demonstrat.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Mathematics is the music of reason“ (n.r. – „Matematica e muzica raţiunii“) scrie pe unul dintre pereţii din biroul lui Radu Gologan. Propoziţia asta e, pe undeva, o vorbă de duh a celor care „lucrează cu judecăţi formale“ (n.r. – a matematicienilor), dar pare şi-o blândă ironie, aşa, pentru cunoscători. Radu Gologan cântă la chitară şi lucrează la organizarea unui curs de matematică acompaniat de muzica pe care-o mai ştie el. Totuşi, aici nu-i o simplă picanterie jurnalistică, expusă doar pentru aparenta ei frivolitate, pentru că Radu Gologan, coordonatorul olimpicilor români la matematică, a înţeles că trebuie să-şi actualizeze cel puţin anual metoda de predare. Să ţină pasul cumva cu preferinţele studenţilor şi ale elevilor ultratehnologizaţi. Radu Gologan e riguros, atent şi exigent cu sine. Poate că nu-i deloc surprinzător, dată fiind profesia sa, dar e cel puţin nostim când mai spune, fără să glumească: „Eu sunt un tip destul de calculat“.

Radu Gologan: Aşa tineri?

„Weekend Adevărul“: Şi deja ziarişti.
 
Aşa tânăr şi deja Gheorghe?“ era un banc când eram eu mai mic decât voi.

Şi despre perioada asta vrem să vorbim. Vă plăceau cifrele de mic?
Da, da. Nu-mi aduc aminte cât de mic eram, dar ştiu că stăteam după-masa, când eram pus să dorm, şi număram. Număram, număram pentru că voiam să ajung la un milion.

Rezolvarea unei probleme: 5 lei

Şi aţi ajuns?
Am ajuns. Mă mai opream, continuam a doua zi şi tot aşa. Îmi mai plăcea să văd numerele, cum şi de ce formă sunt. Spre exemplu, mă fascina chestia cu 17 şi 71, cum, dacă schimbi o cifră, ce se întâmplă. Filosofii din acestea mărunte. Şi observ că aşa se întâmplă şi cu acei copii care ajung să facă performanţă. Familia lui Omer Cerrahoglu, unul dintre studenţii care vor merge la olimpiadă, îmi povestea că aşa a descoperit că fiul lor are înclinaţie către matematică: la 4 ani, el făcea nişte calcule minunate, îi plăceau tot felul de socoteli, trucuri.

Părinţii vă direcţionau către astfel de exerciţii de gândire? Mama – profesoară de matematică, tatăl – inginer…
Eu îi întrebam des. Şi tata ne şi împingea din spate, pe mine şi pe fratele meu. Întotdeauna când mai mergeam cu maşina sau la plimbare pe undeva, ne punea câte o întrebare cu iz matematic. Dacă avem distanţa de aici până acolo şi mergem cu nu-ştiu-cât la oră, în cât timp ajungem? Făceam şi concurs. Cine calcula primul primea 5 lei!

Când m-am hotărât să fac Facultatea de Matematică, am lăsat-o mai moale la celelalte. Dar la română n-am avut niciodată sub 9. 


Şi cine-i lua?
De obicei, eu… (râde) Fratele meu primea pentru alte lucruri.

„Crezi că le ştii pe toate?“

Dar aveaţi note bune la şcoală? Era vreo materie  la care aveaţi probleme?
Da. Foarte bune. La început chiar am fost de 10. La liceu, am fost într-o clasă specială de fizică, o singură clasă pe judeţ. Sigur că, atunci când m-am hotărât să merg la olimpiadă şi să fac Facultatea de Matematică, am lăsat-o mai moale la celelalte. Dar la română n-am avut niciodată notă sub 9. La franceză aveam note mai mici din două motive: 1. când mi-am schimbat clasa, am trecut de la începători la avansaţi şi 2. pentru că profesoara, de câte ori îmi spunea sau mă întreba ceva, adăuga: „Ce? Crezi că dacă eşti bun la matematică, trebuie să le ştii pe toate?“. N-aveam 10 sau 9, dar uite că acum predau în franceză.

Aveaţi statutul de elev special?
Astăzi, văd mulţi copii care nu mai ştiu să-nveţe. Au impresia că, dacă s-au uitat o dată şi au scris o temă, s-a terminat. Noi învăţam. Şi-acum mi-aduc aminte: mă duceam acasă, îmi adunam caietele pentru a doua zi şi le luam la rând. La unele stăteam mai mult, la altele mai puţin. Într-o oră făceam temele şi apoi – matematică. Dar nu mi-am pus problema că obosesc. Şi erau mulţi aşa. Am văzut şi la studenţi acum: majoritatea celor cu care am dat examen credeau că ştiu, dar, de fapt, nu înţeleseseră nimic. Vorbeau aiurea despre matematică. Şi asta este din cauza stilului în care am învăţat în ultimii ani la şcoală: elevul nu mai realizează care-i momentul în care a înţeles ceva.

Din ce spuneţi, în pregătirea dumneavoastră, constanta era seriozitatea.
Eu văd, în multe situaţii, copii de liceu care au de făcut lecţiile pentru a doua zi. Au de scris trei rânduri la franceză. De vorbit nu vorbesc, mai reuşesc să scrie, dar nu învaţă cu adevărat. Îi întrebi ce note au la franceză. „9 şi 10.“ „Păi, hai să discutăm.“ „Păi, nu ştiu.“ Dar în cinci minute şi-au făcut tema. La matematică, la fel: „Facem nişte teste pentru examenele naţionale“. Păi, matematica înseamnă examenele naţionale? Sunt mult mai multe lucruri în spate, trebuie să şi înţelegi ce faci. Nu poţi să faci doar nişte părţi standard din examen.

„Am fost făcut pionier ultimul. M-a durut“
 

 

De două ori olimpic internaţional

n Numele: Radu Gologan

n Data şi locul naşterii:

7 iunie 1952, Braşov

n Studiile şi cariera:

n Până în clasa a IX-a a făcut şcoala la Sibiu, iar din anul următor a studiat la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov.
n În liceu, a fost olimpic internaţional la matematică, obţinând, în 1970 şi 1972, medaliile de argint (în Ungaria), respectiv bronz (în Cehoslovacia).

n A absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti în 1976.

n În perioada 1976-1978 a fost profesor de matematică la Liceul nr. 18 din Bucureşti.

n Între anii 1978 şi 1986 a fost cercetător la INCREST Bucureşti.

n Din anul 1986 şi până în anul 1990 a fost cercetător la Institutul de Maşini Agricole din Bucureşti.

n În perioada 1990-2001
a fost cercetător principal la Institutul de Matematică al Academiei Române.

n În 2008, a fost ales preşedintele Societăţii de Ştiinţe Matematice din România.

n Este profesor universitar la Universitatea Politehnică din Bucureşti din 2000 şi preşedintele comisiei naţionale a Olimpiadei de Matematică din 2001.

n Este colaborator al revistei „Gazeta Matematică“ de peste 40 de ani.

n Locuieşte în: Bucureşti

V-aţi mutat cu familia din Braşov în Sibiu când aveaţi câteva luni. Spuneaţi c-aveaţi probleme cu Securitatea. De ce?
Bunicul din partea tatălui a fost primar în Braşov între ’41 şi ’44, octombrie chiar. Apolitic. După rebeliune, Antonescu a numit, în oraşele mari, persoane care nu făcuseră politică şi erau doar tehnicieni. Bunicul meu era preşedintele Camerei de Comerţ. Celălalt bunic, din partea mamei, a făcut politică de partea liberalilor şi a fost şi el primar adjunct al Braşovului. Perioada terorii comuniste a fost mai dură în ’50-’52. Atunci au ridicat valuri de intelectuali şi i-au dus în lagăre. Bunicul primar a fost arestat fără vreun fel de proces. Ţinut doi ani şi jumătate în lagăr. Noapte de noapte intra Securitatea în casă, cu chei potrivite, şi cereau tot felul de date, erau interviuri, anchete. În timp ce bunicul era închis. Cu un bebeluş în casă, mama n-a mai suportat anchetele şi am reuşit să ne mutăm în Sibiu. Asta cumva ne-a lăsat în pace. Tata era proaspăt absolvent de facultate, mama – la fel. Le era frică.

Să joci şah în lagăr

După ancheta lungă n-a primit condamnare?
Majoritatea proceselor comuniste nu se terminau cu condamnări. Nici n-aveau de ce să-l condamne. Veneau liste întregi cu oamenii care trebuiau băgaţi în lagăr. Bunicul a fost ridicat de la Săcele, unde avea domiciliu forţat după ce i se luase casa din Braşov. Au venit noaptea, l-au ridicat şi gata. După câteva luni, bunica a aflat că era la Bicaz. Apoi, că era la Poarta Albă. După doi ani şi jumătate, s-a trezit cu el acasă.

V-a povestit din închisoare?
A povestit foarte mult. Începusem să am impresia că toţi cei din lagăre, foşti militari, intelectuali, unii foşti legionari, erau numai oameni buni. Unul dintre lucrurile care m-au marcat atunci când eram puţin mai mare a fost când mi-a spus că şi într-un lagăr sunt foarte mulţi oameni de foarte proastă calitate. Asta m-a făcut să fiu circumspect după ’90. Asta a spus moşul: şi-năuntru, şi afară e acelaşi lucru. Erau oameni care turnau pentru o bucată de pâine în plus, ca să se salveze pe ei lovind în ceilalţi. Ştiu că, la un moment dat, şi-au făcut figurine de şah din pâine. Au fost turnaţi de colegi! Să joci şah în lagăr în loc să munceşti...

Bunicul medic, aproape dat afară din spitalul său

Celălalt bunic, oftalmolog, a studiat la Budapesta, a făcut politică. A avut probleme?
Şi el a avut probleme. De pildă, în momentul în care urma să fie arestat, el fiind un medic cunoscut în Braşov, una dintre paciente, care era soţia unui şef comunist, l-a anunţat să n-aibă nimic în casă compromiţător, pentru că urmează să vină la el. Ulterior, tot pe filiera asta, i s-a „furat“ dosarul. Prin nişte relaţii speciale, prin corupţia sistemului comunist totalitar. S-a furat dosarul. (râde) Sigur, a avut probleme în permanenţă, N-a mai fost directorul spitalului pe care el îl înfiinţase, de pildă.

Aţi fost incomodat în şcoală de istoria de familie?
Am fost făcut pionier ultimul, deşi eram cel mai bun din clasă. Asta m-a durut. Până acolo se ajunsese: copiii securiştilor şi ai activiştilor de partid, care nici pe departe nu erau cei mai buni din clasă, erau făcuţi primii pionieri. După anii ’60, n-am mai simţit lucrurile astea. N-am avut oprelişti politice în timpul educaţiei mele. La facultate chiar am intrat fără examen, pentru că eram olimpic la matematică.

Dar vă revoltaţi? Ascultaţi rock, cine ştie?
Încet-încet, am format un grup de prieteni cu care vorbeam liber. Dar nu era o revoltă. Faptul că ascultam muzică aşa-zis interzisă, care nu se dădea la radio, nu era o revoltă. Ce e marxismul?

Ce e marxismul?

Poate că nu-i disidenţă, dar ceva-ceva...
Dimpotrivă, discutam foarte serios înainte de a începe orele de liceu ce e,  de fapt, comunismul. E ceva bun? E real, nu e real? Ce-i marxismul? Ce-i filosofia lui Engels? Am fost tentaţi să citim, fără să fim obligaţi, numai să vedem ce e. Sigur, concluzia a fost că e o idee despre o societate ideală, dar care nu poate fi pusă în practică. Mai ales că, atunci când a fost pusă în practică, a fost invers faţă de cum a fost teoretizată – deci nu în ţările capitaliste dezvoltate, ci în cea mai amărâtă ţară din lume. Au sfârşit prin a construi un sistem totalitar care a plecat de la dorinţa unei mari puteri de a domina lumea. 

„Au fost probleme la care m-am gândit 20 de ani“

Radu Gologan (primul din dreapta) la olimpiada din 1970 FOTO Arhivă personală

Au existat momente când v-aţi blocat? Când nu s-a mai putut.Mi s-a întâmplat foarte des chiar. În clasa a IX-a, spre exemplu, la primul extemporal pe care l-am dat la matematică, am luat nota 4! Şi eram considerat un elev foarte bun, pentru că intrasem cu o notă foarte mare la liceu. Aia a fost prima mea notă. 4! M-am blocat, nu ştiu ce s-a întâmplat. Îmi aduc aminte foarte bine că stăteam în faţa foii de hârtie atunci şi nu puteam să fac nimic. Însă am mai păţit-o şi în prima zi la olimpiada internaţională din clasa a XII-a, am fost complet blocat. Ceva nu mergea. Acum îi înţeleg pe copii – sunt foarte mulţi cărora adesea li se întâmplă lucrul acesta.

Radu Gologan (al patrulea din dreapta) cu olimpicii din 2004

Şi ştiţi de ce li se întâmplă lucrul acesta?

Poate oboseala, stresul. Însă nu îţi dai seama, pur şi simplu. Recent îmi povestea una dintre fetiţele olimpice care anul trecut era gata-gata să intre în lotul de şase pentru olimpiada internaţională şi, în ultimul baraj, nu a făcut problema cea mai simplă, care a tras-o automat în jos. Îmi spunea că nu înţelegea. Parcă ştia să o facă, dar nu ştia să se apuce. S-a blocat.

„Uneori eşti căscat“

Se spune că oamenii care lucrează cu cifre au tendinţa de a avea căderi psihice.
Chestia cu cifrele nu e prea corectă, dar hai să-i spunem aşa: oamenii care lucrează foarte mult cu judecăţi formale. Da, se întâmplă. Fără să-ţi dai seama, mintea oboseşte şi n-o mai poţi controla. De exemplu, ca matematician, când ai o problemă care te frământă şi te consumă, nu te gândeşti la ea numai când eşti în faţa foii de hârtie, ci când eşti peste tot.  De aceea, uneori eşti căscat. Lumea are impresia că eşti atent la ce îţi spune, dar tu te gândeşti, fără să vrei, la altceva. Şi probabil că asta oboseşte. Atunci sunt momente când lucrurile nu merg. Uneori durează mult. Sunt persoane care îmi spun că de o lună de zile nu au mai putut să facă nimic. Dar de obicei îţi revii.

Cum să te detaşezi?
Te detaşezi fără să vrei. Bine, sunt unii care se detaşează mai tare şi aceia sunt consideraţi duşi.

Alienaţi?!
Pot fi consideraţi ciudaţi pentru că întreaga lor viaţă socială e dată peste cap. Dar şi oameni perfect normali au o astfel de cădere pentru că se gândesc la o problemă.

Ca matematician, când ai o problemă care te frământă, nu te gândeşti la ea numai când eşti în faţa foii de hârtie, ci când eşti peste tot.

 

Prejudecăţi despre matematicieni

Dar dumneavoastră aţi avut astfel de „probleme“?
A, sigur că da. Şi acum am un lucru la care mă gândesc adesea şi aş vrea să ajung la o soluţie. Au fost probleme la care m-am gândit 20 de ani! În final, s-a întâmplat ceva, am găsit o soluţie şi, împreună cu alţii, am rezolvat-o. E vorba despre lucrarea „Modelul Lorenz în fizică“. O problemă pe care am aflat-o prin anii ’80 şi atunci am scris primul articol legat de ea. Pe urmă, următorul articol în care am început să rezolv problema a fost în 2003. Ulterior, împreună cu câţiva colegi, într-o serie de câteva lucrări, am rezolvat-o de tot. Asta se întâmpla în 2006-2007. Dar sunt alte probleme care stau nerezolvate de 300 de ani.

Cei care studiază ştiinţele exacte parcă nu prea au abilităţi sociale. E o prejudecată? Sunt mai greu de implicat social?
Nu cred lucrul acesta. E o prejudecată. Şi asta porneşte de la faptul că cei care merg spre ştiinţe sociale, pe politici, e clar că vor să facă ceva prin care să fie vizibili sociali, să fie mai activi. Dar uitaţi-vă că, de multe ori, persoane care au priză la public şi reuşesc în spaţiul politic sunt ingineri şi matematicieni.

Când matematica sperie în şcoală

Se fac glume că matematicienii, programatorii sunt însinguraţi!
Aici cred că e o tară a societăţii care porneşte de la felul în care de multe ori matematica a speriat în şcoală. Profesorul de matematică era acel om zăpăcit, care nu ştia decât probleme toată ziua. Ei, nu prea e adevărat. Discutaţi cu matematicieni şi o să vedeţi că au o cultură foarte bogată şi, desigur, nu numai în matematică. Vorbesc foarte bine şi au uneori şi un avantaj. A învăţa prin ştiinţă exactă te face mult mai antrenat în a te pregăti foarte repede în ceva care e nou. Uitaţi-vă ce spun bancherii, spre exemplu – cel mai repede se pregătesc, pentru domeniul bancar, matematicienii şi fizicienii.

De ce?
Pentru că efortul pe care îl fac ei ca să înveţe ei în facultate este mult mai mare decât în alte facultăţi. Fiind obligaţi să înveţe o cantitate foarte mare şi foarte complicată de informaţie, le este foarte uşor să se adapteze mult mai repede decât alţii. Sigur, poate n-o să înveţe mai repede o poezie decât un filolog care s-a antrenat toată viaţa cu asta. Dar în relaţii şi în judecăţi probabil merg foarte repede. 

Prima provocare ca profesor: „Să-i învăţ să se spele“

Radu Gologan povesteşte cum, în anii de profesorat, a avut mai multe provocări decât tabla înmulţirii. FOTO Marian Iliescu

Ce-aţi făcut după facultate?
Am fost repartizat la un liceu industrial, care era mai mult o şcoală profesională. De fapt, mi-am ales dintr-o singură listă care însemna „producţie“ şi însemna, spre norocul meu, că pot să fiu, printre altele, şi profesor de şcoală. Predam matematica unor copii care nu ştiau tabla înmulţirii, deşi aveau 14-15 ani.

Nu v-a demoralizat?
La început, foarte mult, dar apoi chiar mi-a plăcut. Am văzut că pot să am rezultate. Pe cei de la şcoala profesională am reuşit să-i învăţ câte ceva. Să îi învăţ să se spele! La început, când am intrat în clasa aia, era ceva insuportabil, şi ca miros, şi ca disciplină. (râde) Dar am mai avut o clasă de liceu profesional obişnuită. De-acolo, toţi copiii mergeau direct în producţie de regulă, după absolvire. Au fost vreo cinci-şase elevi care au dat admitere la facultate. Acum sunt intelectuali. Şi au plecat dintr-o şcoală proastă. Peste mulţi ani, mi-am dat seama că a fost o mare şansă pentru mine această experienţă.

 

La Revoluţie, am mers la studenţii de pe treptele Teatrului Naţional, care cântau «Trei culori», şi i-am învăţat «Deşteaptă-te, române!».

De ce?
Pentru că, dacă aş fi vrut să rămân în domeniul universitar după absolvire, nu aş fi perceput adevărata realitate în care trăim. A celor 95% care sunt aşa. Şi care sunt oameni obişnuiţi, dar care înţeleg lucrurile altfel, care sunt mai greu de şcolit, însă care reprezintă votanţii majoritari. 

Cristian Sima, format la Cercul de Matematică

Aţi înfiinţat, în ’76, un cerc de matematică pe Capitală. Ce înseamnă asta?
Când predam la liceu, a venit o brigadă de inspecţie. Şi eu i-am propus inspectorului de matematică să facem o chestie bună pentru Capitală – să organizăm un cerc de matematică în care ne obligăm noi, câţiva profesori, să ţinem lecţii pentru liceeni. Ne-am strâns vreo opt profesori. A funcţio­nat vreo doi ani. Culmea e că acele generaţii de liceeni pe care i-am prins atunci au fost de aur. Au devenit mari matematicieni în universităţi străine sau la noi: sunt foşti olimpici internaţionali, este chiar prodecanul actual de la Facultatea de Matematică sau chiar Cristian Sima.

Aţi mers apoi la Institutul de Matematică.
De fapt, Institutul de Matematică fusese desfiinţat în 1975 de Nicolae Ceauşescu. Apoi s-a înfiinţat INCREST (n.r. – Institutul Naţional de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică), acesta avea un departament – o secţie de cercetare în matematică, din care am făcut şi eu parte.

„Zoia Ceauşescu se implica şi se zbătea“

Zoia Ceauşescu lucra acolo. Vă simţeaţi constrâns, urmărit?
Nu, nicidecum! Într-adevăr, era o pază mai specială, că era un institut militarizat, şi, erau, probabil, şi turnători care erau puşi să facă lucrul acesta pentru că era şi Zoia Ceauşescu acolo. Ea era şefa institutului.

Era lumea mai măgulitoare faţă de ea?
Unii da, alţii nu. Erau persoane care păreau că fac sluj. Culmea este că unele dintre ele au fost cele care au lovit-o cel mai tare apoi. Unele încercau să mai profite, să mai obţină o semnătură, o casă.

 

Elena Ceauşescu credea că grupul de matematicieni de la INCREST este format din nişte reacţionari şi nişte beţivi.

Şi era voluntară?
Era foarte voluntară, mai ales când simţea că e o cauză adevărată se implica şi se zbătea. Erau câţiva colegi care chiar n-aveau unde să locuiască şi i-a ajutat. Însă nu profita foarte tare de puterea ei. Dimpotrivă, cred că i-ar fi plăcut să trăiască precum un om normal. Sigur că îi şi plăcea, că i se aducea mâncarea gătită gata. Într-o lume din asta, eşti prinţesă. Oricum, cel mai tare suferea că toată copilăria ei a fost urmărită, că n-a fost liberă.

Probeleme în familia Ceauşescu

Povestea de-acasă?
Puţin, dar mai povestea. De exemplu, ştiu că a tot încercat să discute cu tatăl ei despre soarta INCREST-ului şi spunea că nu prea e lăsată. Şi nici mama ei n-o lăsa să vorbească cu el. De altfel, în ’86, au fost câteva schimbări la institut şi m-am trezit, împreună cu alţi cinci colegi, dat afară şi mutat la o întreprindere în Bucureşti.

Ce s-a întâmplat?
Nici până azi nu ştiu. M-a chemat directorul şi mi-a spus: „Uite, conform deciziei cutare, au venit nişte liste prin care de la Institut sunt mutaţi următorii“. Şi erau vreo 10 pagini cu mai mulţi ingineri şi încă cinci de la secţia de matematică, printre care şi eu. Sigur că mi-a căzut foarte rău şi am încercat să văd ce se întâmplă, dar nici Zoia nu ştia! Decizia a fost luată de Elena Ceauşescu nominal. E adevărat, era într-o perioadă când Zoia era într-o dispută foarte mare cu mama ei. Mereu a avut episoade din astea când mama ei încerca să o controleze în toate felurile. Credea că grupul acesta de la INCREST este format din nişte reacţionari şi nişte beţivi.

Dumneavoastră eraţi prieten bun cu Zoia Ceauşescu.
Probabil că asta a generat mutarea mea. Ceva n-a plăcut. Eu aveam informaţii din interiorul institutului că relaţia noastră de prietenie cu Zoia ar fi fost acceptată de familia ei, dar după aceea s-a întâmplat ceva. Se poate să fi fost momentul când cumnata mea a plecat în Germania şi nu s-a mai întors, deşi asta se întâmplase cu ceva timp înainte. Se poate să fi spus eu ceva, pentru că vorbeam. Înclusiv cu Zoia se vorbeau anumite lucruri şi poate asta n-a convenit. 

Scrisorile lui Gelu Gologan către români


Unde aţi fost repartizat în ’86?
La Maşini Agricole.

Ce făceaţi acolo?
Nimic. Era un institut care trebuia să proiecteze şi să demonteze şi să monteze tot felul de maşini agricole. Institutul era în fosta locuinţă a lui Antonescu. În spate avea un fost hipodrom, unde se făceau, din când în când, expoziţii de maşini agricole, pe care Ceauşescu venea să le viziteze. Avea el un fix să facă nişte maşini mari, care să facă de toate. În fine, lumea s-a purtat foarte bine cu mine, deşi la început au crezut că sunt un intrus al Securităţii. Apoi mai veneau nişte directori şi mă puneau să le meditez copiii... (râde)

Cum a primit familia vestea aceasta, c-aţi fost mutat?
I-a afectat, desigur. Mai ales pe tatăl meu (n.r. – Gelu Gologan). La scurtă vreme după mutarea acesta, a fost prins de Securitate că scria manifeste împotriva lui Ceauşescu. Scria tot felul de scrisori cu mesajul „Românilor, treziţi-vă!“ şi, când mergea pe la prieteni prin ţară, le punea în cutii poştale. Iar ca să fie sigur că lucrurile funcţionează, îşi trimitea şi lui una. Aşa a fost descoperit.

Ce s-a întâmplat?
M-a sunat mama într-o dimineaţă că au venit nişte oameni acasă şi l-au dus pe tata la Securitate. Seara însă l-au adus înapoi. Era în perioada ’87, cu mişcările de la Braşov, şi l-au lăsat în pace. L-au pus să promită că nu mai face treaba asta. Tata mi-a povestit că discuţia cu ei a fost extrem de civilizată, de genul: „Dacă-mi faceţi ceva, eu mă sinucid!“. Şi că l-au întrebat: „Tovarăşul Gologan, dar ce credeţi dumneavoastră că trebuie făcut?“. „Păi, uite, domn’e, ce trebuie să faceţi: să luaţi voi puterea, să democratizaţi ţara şi pe urmă să faceţi alegeri libere.“ Ceea ce poate că s-a şi întâmplat. 

Nu era nimic organizatoric în scrisorile astea?
Nu. El mai făcuse o chestie: a trimis unei reviste germane o siglă care avea dedesubt un motto, „Români, treziţi-vă!“, siglă care a fost publicată. Oricum, n-a vorbit despre asta prea mult. Şi nici despre scrisoare nu ştiu foarte multe. Mama mi-a povestit că, din când în când, se trezea că în sobă e funingine. El ardea tot ce rămânea, dar nu spunea nimic. În plus, avea în birou o mănuşă de mâna stângă: scria cu mănuşă şi cu mâna stângă să nu lase amprente şi să nu-i fie descoperit scrisul. Dar el n-a făcut niciodată caz de chestia asta.

Când aţi plecat de la Maşini Agricole?
Am mai stat ceva după Revoluţie. Chiar a fost o chestie urâtă: la un moment dat, erau câţiva ciudaţi, care nu fuseseră cine-ştie-ce curaţi înainte, dar acum erau cu Puterea şi ne priveau pe noi ca fiind cei ai lui Zoia Ceauşescu. ;

Prima olimpiadă a fost românească
„Ideea cu primele olimpiade internaţionale la matematică a fost a României. În ’59 a fost organizată prima, la Sinaia, cu cinci ţări din Europa. În anul următor s-a făcut la Braşov şi pe urmă a început să fie itinerant. Acum, sunt peste 100 de ţări participante. Toate olimpiadele internaţionale, absolut toate, sunt copiate după cea de matematică. A doua a fost Fizica, la finalul anilor ’60“, explică Radu Gologan.

„Da, cânt la chitară!“

 
Radu Gologan arată cum matemamatica lui se îmbină perfect cu acordrile de chitară FOTO Marian Iliescu

Citeaţi literatură în adolescenţă?
Au fost diverse perioade. Lecturile din clasicii ruşi se dezbăteau cu colegii mei din liceu, dimineaţa, înainte de a începe orele. Dostoievski era la modă atunci. De Ilf şi Petrov râdeam. Bulgakov ne plăcea. Chiar şi romanele româneşti din perioada respectivă. Apoi, când am început eu liceul, începuseră să apară Blaga, Barbu, Arghezi, Bacovia. Îi citeam şi-i reciteam. Am fost un mare entuziast al lui Blaga, ştiam pe de rost toate Poemele luminii. Le mai încercam la chitară – şi ăsta a fost un motiv.

Cântaţi la chitară?!
Da, cânt la chitară. Mă rog, mai degrabă mă acompaniez. (râde) Cânt din copilărie, dar nu pot să spun că sunt un cântăreţ. Am încercat tot felul de variante. Vara asta chiar le-am făcut o surpriză copiilor în tabăra de matematică. La una dintre lecţiile cu toţi cei 200 de copii, le-am vorbit despre matematică şi muzică. Am aranjat ca, pe lângă tablă, să am şi chitara pe scenă. Am vorbit despre matematică având diverse intermezzouri muzicale care se potriveau cu partea respectivă: vibrarea corzii de chitară este o sinusoidă care duce la teoria Fourier şi aşa mai departe. „Nu vă place matematica? N-aţi înţeles? «A venit un lup din crâng»“.

Dar cum se leagă?
Extraordinar! Odată că sunetul, aşa cum e produs, e o matematică extrem de complicată, până la urmă. Ecuaţia undelor nu e trivială, a fost un moment crucial în istoria ştiinţei când a fost rezolvată. Apoi, din punctul de vedere al mentalului, e bucuria unor sunete frumos aşezate. Te simţi la fel de liber şi când asculţi muzică, şi când e vorba de matematică.

Se rezolvă mai uşor problemele?
Nu sunt de părerea asta. Deşi văd mulţi tineri cu căştile la urechi când învaţă. Poate că te poţi antrena, dar eu n-aş putea. Trebuie să am linişte.

Lecţia pentru dascăli: „Adaptaţi-vă!“

Lucraţi cu tinerii. Observaţi schimbări în atitudinea lor?
Sunt foarte multe lucruri care se schimbă în timp. S-a schimbat foarte tare modul tinerilor de a accesa şi de a cuprinde lucrurile noi. Calculatorul a făcut ca structura mentală să fie complet diferită de a mea. Nepoţii mei gândesc cu totul altfel, au cu totul alte idei şi cu totul alte nemulţumiri. Şi, în general, au dreptate. Dascălii trebuie să identifice aceste preocupări. Nu mai merge să iei un manual şi să spui: „P-ăsta-l învăţăm şi aia e“. Copilul descoperă, încet-încet, că are surse de informare mult mai bune şi mult mai rapide. Şi atunci întreabă, în mod firesc: „De ce mă mai duc eu la şcoală?“. Profesorul a pierdut contactul şi nu mai ştie ce se-ntâmplă, iar copilul se plictiseşte. De ce să-i dicteze lui munţii la şcoală când el poate să apese pe un buton şi să-i vadă pe un ecran? Mai bine faceţi în aşa fel încât toate mijloacele astea să fie folosite şi în actul educativ!

 

Nu mai merge să iei un manual şi să spui: «P-ăsta-l învăţăm şi aia e». Copilul descoperă că are surse de informare mult mai bune. Şi se întreabă: «De ce mă mai duc eu la şcoală?».

Credeţi că tehnologizarea educaţiei o face mai productivă?
Cred că da. Numai că perfecţionarea profesorilor se face la fel ca acum 100 de ani. Cu nimic nou. În mare parte, ce se proiectează ca fiind tehnologie modernă de predare nu e bine făcută. Este tot carte! Tot expunere la tablă! Copilul are nevoie de interactivitate. Să vadă că totul se mută, că totul se schimbă, să întrebe. Care va fi deosebirea că va avea, în loc de manuale, tablete!?

„Anual, îmi remodelez felul de predare“

Poate că vor fi nişte alienaţi, cu mai puţină răbdare şi mai greu adaptabili.
Pentru că tableta e concepută ca un loc de joacă şi nu de şcoală. Dascălii trebuie să înţeleagă că lucrează cu alte minţi decât acum 20 de ani. Pretenţiile trebuie să fie altele, modul de pregătire trebuie să fie altul. De exemplu: în fiecare an, eu remodelez felul de predare. Am redus la maximum părţile de matematică în care e vorba de demonstraţii formale. Folosesc mult mai mult intuiţia, imaginile, ca să le dau copiilor o idee despre ce înseamnă acel rezultat, cum poate fi interpretat şi care e naturaleţea lui. Nu mai e demonstraţia riguroasă. Nu-i trebuie în viaţă demonstraţia, ci să ştie că există. În momentul în care va avea nevoie, trebuie să ştie unde să meargă şi pe cine să întrebe.

Şi un dascăl în pragul pensionării, cu salariul pe care-l are, ar mai avea voinţa?...
Sunt oameni care au voinţă. Dar mulţi nu fac exact din aceste două motive. Se apropie pensia şi nici măcar nu e motivaţie. Îşi păstrază câteva meditaţii care să-i completeze acel nenorocit de salariu. Fiind o mare masă! Numai la matematică sunt 18.000 de profesori în ţară. Imaginaţi-vă ce influenţă au aceşti oameni asupra societăţii!

Cine face lobby pentru România

Mai ţineţi legătura cu foşti studenţi pe care i-aţi pregătit pentru con­cursuri?
Sigur că da, dar nu cred că-i bună exprimarea „i-am pregătit“. Am fost unul dintre cei care i-au influenţat. Au obţinut ceva informaţii de la mine. Nu neapărat matematică întotdeauna.

Au vieţi bune?
Majoritatea da. Foarte mulţi dintre ei sunt în locuri foarte bune şi fac un lobby extraordinar României. Şi au rămas legaţi de ţara asta. Eu asta le spun întotdeauna. Au mai existat răzvrătiţi care nu voiau să mai audă de România, dar acum nu mai are nimeni curajul să-mi spună mie aşa ceva. E păcat că ţara îi face să lăcrimeze în fiecare moment când guvernanţii fac câte-o prostie.

Acest articol a fost publicat în Weekend Adevărul

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: