INTERVIU Ecaterina Andronescu, la al IV-lea mandat de ministru al Educaţiei: „Am puterea de la Dumnezeu pentru a aduce ceva în plus în învăţământ“

1. Din perspectiva ministrei Educaţiei, diferenţa dintre o şcoală bună şi una slabă e determinată de faptul ca prima are părinţi implicaţi, iar a doua neimplicaţi. Cu alte cuvinte, calitatea învăţământului românesc se cam bazează pe şansă şi noroc, iar dacă ai părinti neimplicaţi, asta e... ghinion. Această afirmaţie sugerează că cei care conduc învăţământul nu au niciun plan să adapteze învăţământul la realităţile sociale (nu mai zic că în realitate e vorba de părinţi săraci, eventual de părinţi absenţi fiindcă nu-s în ţară, însă ar fi prea cinic să o spună cu voce tare, aşa ca ne este livrat acest concept vag: implicarea părinţilor).

2. Învăţământul preuniversitar e văzut ca un tot omogen din punctul de vedere al finanţării şi comparat cu cel universitar. Ideal ar fi să ne uităm la cum se finanţează mult prea puţin învăţământul pre-primar şi primar şi de ce e important să aloce acolo cât mai multe resurse. În plus, discuţia despre finanţare e redusă la salariile profesorilor şi eventual la programe separate pentru cei cu „probleme sociale“.

3. Educaţia remedială începând cu clasa a III-a e văzută ca unica soluţie (ori asta ori nimic) pentru creşterea numărului de elevi care iau minimum nota 5 la Evaluarea din clasa a VIII-a. Am comentat deja aici de ce e problematică o astfel de măsură, însă ministra educaţiei nu pare că înţelege cum funcţionează stigmatizarea („nu trebuie să-l stigmatizăm, să-i vorbim urât, să-l punem într-o anumită categorie, ci trebuie să-l ajutăm să crească professional“).

4. Învăţământul tehnologic e considerat problematic pentru că nu iau bacul absolvenţii. Soluţia: bac tehnologic fără posibilitate de a merge la facultate (e bine totuşi că măcar rămâne posibilitatea de a da şi bacul naţional deşi probabil va fi nevoie de pregătire suplimentare din resursele proprii ale elevilor). Sigur, asta e o modalitate administrativă pentru îmbunătăţirea promovabilităţii la bacalaureatul naţional, însă nu rezolvă problema de fond: învăţământul tehnologic e într-o criză de credibilitate profundă, iar elevii cu rezultate slabe ajung acolo pentru că sistemul de repartizare e gândit să polarizeze învăţământul liceal, în niciun caz pentru că vor să urmeze specializările oferite.

5. Proiectul CRED („Curriculum relevant, educaţie deschisă pentru toţi“), menit să formeze 55.000 de profesori, e în perioada de selecţie a formatorilor de formatori. Ce caracteristici ar trebui să aibă formatorii? Să ştie să lucreze cu o tablă inteligentă, să personalizeze lecţia la nivelul clasei (completarea mea: adică să ştie să predea), să aibă grad didactic ridicat, titlu de doctor, experienţă profesională (inclusiv în formarea olimpicilor), autori de manuale.

Mă întreb cum aceste criterii de selecţie a formatorilor vor îndeplini obiectivul general: proiectul este parte din Strategia de reducere a părăsirii timpurii a şcolii, iar obiectivul general al proiectului este „prevenirea părăsirii timpurii a şcolii prin măsuri sistemice de aplicare inovativă şi sustenabilă a noului curriculum naţional, urmărind creşterea accesului la experienţe de învăţare de calitate ale elevilor din învăţământul preuniversitar primar şi gimnazial“.

6. Nota sistemului educaţional pe care o acordă Ecaterina Andronescu: 10 pentru şcolile care fac performanţă şi 4 pentru cele care nu fac performanţă. Aş traduce cam aşa, ţinând cont de răspunsul la raportarea la şcoli bune-şcoli slabe şi de discuţia inexistentă despre şcolile care au preponderent elevi din familii defavorizate: nota 10 pentru cele care îşi selectează elevii din familii cu statut socio-economic ridicat şi nota 4 pentru şcolile care au preponderent elevi din medii defavorizate.