Fals jurnal de ieri şi de azi: În sfârşit gura… ministrului care spune adevărul

Recentul scandal din învăţământ care a adus iar în discuţie drumul cadourilor oferite de părinţi profesorilor, de la atenţia recunoscătoare la mita în toată puterea cuvântului, a prilejuit şi o demisie de onoare a directoarei şcolii în care s-a petrecut scandalul şi o intervenţie salutară, a unui lider important de partid, fost ministru al domeniului, o doamnă profesoară pe care o preţuiesc pentru calificarea profesională de excepţie,

pentru recunoaşterea domniei sale unanimă în lumea rectorilor şi pentru decenţa, sobrietatea şi demnitatea cu care se manifestă în spaţiul politic actual, doamna prof. univ. dr. Ecaterina Andronescu, de două ori rector al rectorilor din România, independent de apartenenţa sa politică.

            Directoarea şcolii care şi-a dat demisia înaintea chiar a învăţătoarei incriminate, tip reprezentativ al unei situaţii altfel generalizată din nenorocire la dimensiunea unui sistem, a fost pe bună dreptate notată superlativ de fosta doamnă ministru, actual lider de partid, cel mai mare pe eşicherul pitoresc, în cel mai fericit caz, al lumii noastre mai mult politicianistă decât politică.

            Dar doamna ministru a adăugat cu francheţea care o defineşte şi cu care şi-a câştigat autoritatea şi politică şi didactic pedagogică anume că gestul directoarei i se pare nu numai demn şi responsabil ci şi firesc într-o „soţietate fără prinţipuri care va să zică că nu le are” în care nu prea putem întâlni gestul unui politician, ajuns lider, ajuns ministru, ajuns director general, ajuns pe o treaptă oarecare, de la cea mai de jos la cea mai de sus a scării ierarhice.

            Mi-ar face o mare plăcere să pictez portretul unui astfel de bărbat politic şi la noi, să pictez chipul său pentru zugrăvirea căruia n-aş ezita să apelez şi la aureola sfinţilor, a mucenicilor mari şi mici, a tuturor mărturisitorilor şi stâlpnicilor din întregul  nostru calendar ortodox.

            Aş lăsa la o parte orice alt proiect scriitoricesc în favoarea dăruirii timpului care mi-a mai rămas de trăit zugrăvirii acestei icoane a demnitarului român de azi care ar veni la tribuna Parlamentului, strigând tare sugrumat de emoţie şi de sinceritate: „Demisionez fiindcă nu m-am putut ţine de cuvânt, pentru că v-am minţit, fiindcă nu m-au ţinut puterile şi iată nu mai pot sta pe treapta acestei scări ierarhice pe care sunt căţărat, nemernic şi nedemn şi neputincios”.

            Chiar şi în ultimul an şi jumătate al Puterii exercitate de actuala covârşitoare majoritate de stânga, dreapta , ca să zic aşa, când noi toţi alegătorii ne-am fi aşteptat la o asemenea demisie, atât de binevenită, ca demisie de onoare, măcar una, a lipsit şi lipseşte cu desăvârşire.

            Stau şi mă uit, şi noi toţi alegătorii ne uitîm, cum se chinuiesc să nu se despartă cu niciun preţ de treapta ierarhică atâţia care tremură, atâţia agăţaţi de atâtea scări ierarhice, disperaţi să nu li se desprindă degetele de la mâini şi de la picioare de pe bietele scări.

            Aşa ar fi firesc, cum spune doamna ministru Ecaterina Andronescu, aşa ar fi normal, aşa ar fi demn ca aceştia să demisioneze.

            Gura ministrului a grăit adevărul atunci când a dat exemplul incredibil al unei biete directoare de şcoală elementară.