Având un rol central în organizarea sistemului naţional de învăţământ, prin acreditarea şi autorizarea tuturor instituţiilor de învăţământ, ARACIP şi a sa reformă au devenit o liniuţă de punctaj în gruparea reformistă cu intrare la Ministerul Educaţiei. Şi la grupurile de lucru care funcţionează pe lângă (dar degeaba o fac, atâta timp cât reforma întârzie să apară, înghesuită între termenele şi bâlbele unui prim-ministru dezinteresat şi a unui ministru vizibil plictisit de mofturile înregistrate cu marca România Educată).

Motivul invocat de profesoara care nu a rezistat decât o lună în fruntea ARACIP este unul anticipat de anumiţi analişti: decimarea puterii ARACIP este favorabilă unor grupuri de interese a căror autoritate profesională stă sub semnul întrebării. Transformarea procesului de acreditare a unităţilor de învăţământ într-o joacă de copii este o cutie a Pandorei pe care Iohannis vrea să o deschidă cu mâinile lui Cîmpeanu, atâta timp cât acesta le mai ţine la spate. Dovada este reprezentată de documentul obţinut în exclusivitate de Edupedu.ro, care vizează modificarea componenţei structurii de guvernare a ARACIP. Dintr-un organism suplu, cu rol de decizie rapidă, format din experţi instituţionali, Consiliul ARACIP devine un soi de butic-bazar, în care se prezintă şi se ,,reprezintă”, pe rând, toate categoriile socio-profesionale existente, să nu se supere nimeni: părinţi nemulţumiţi, sindicate – care în ultimii ani şi-au limitat discursul la revendicarea solemnă privind creşterea salariilor, Ministere grele precum Interne şi Apărare – că doar nu degeaba este Educaţia domeniu prioritar în Strategia CSAT, asociaţia şcolilor particulare – care a şi solicitat demisia preşedintelui Iosifescu, Cultele şi departamentul pentru Relaţii Interetnice.

Consiliul ARACIP este format dintr-un preşedinte cu drept de vot şi 20 membri, după cum urmează:

a) patru experţi din cadrul departamentelor ARACIP de acreditare şi evaluare externă a calităţii;

b) patru reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei, cadre didactice şi/sau inspectori şcolari de specialitate;

c) un reprezentant desemnat de Asociaţiei Consiliilor Judeţene;

d) câte un reprezentant al celor două sindicate reprezentative din învăţământul preuniversitar;

e) un reprezentant al Ministerului Finanţelor;

f) un reprezentant al Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei;

g) un reprezentant al Ministerului Afacerilor Interne;

h) un reprezentant al Ministerului Apărării Naţionale;

i) un reprezentant din partea Secretariatului de Stat pentru Culte;

j) un reprezentant al minorităţilor naţionale din partea Departamentului pentru RelaţiiInteretnice;

k) un reprezentant al Asociaţiei Şcolilor Particulare;

l) un reprezentant din cadrul organizaţiilor furnizoare de educaţie care organizează şi desfăşoară,

pe teritoriul României, activităţi de învăţământ corespunzătoare unui sistem de educaţie din altă ţară;

m) un reprezentant al asociaţiilor de părinţi;

Dintr-un organism suplu, format din experţi în asigurarea şi evaluarea calităţii şi condus asumat de un preşedinte cu mandat în acest sens, ARACIP devine o tarabă din care fiecare este invitat să îşi ia ce vrea; dacă acum o lună, în miezul demiterii lui Şerban Iosifescu, ni s-a promis o reformă în sensul creşterii eficienţei în activitatea instituţiei, acum vedem din textul hotărârii de Guvern că lucrurile stau exact pe dos. În locul unei instituţii guvernate de experţi, care să rezolve rapid ce este de rezolvat şi să propună noi standarde de evaluare a calităţii, printr-o procedură complet lipsită de transparenţă este girat un act normativ al cărui rol este decimarea de la temelie a instituţiei ARACIP. Toate acestea în timp ce ne paşte căderea Guvernului Cîţu, alegeri interne şi (colac peste pupăză) o nouă lege a educaţiei naţionale, care să aibă în vedere implementarea proiectului România Educată. Dacă ministrul Educaţiei nu şi-a asumat ferm în vreo intervenţie publică faptul că pachetul legislativ va fi gata la 1 octombrie, aşa cum prevede proiectul Cotroceniului, nu acelaşi lucru îl putem spune despre Florin Cîţu, care are şi o miză personală să nu îl supere pe domnul preşedinte, fără a cărui susţinere nu ar rămâne decât un biet senator, fără şanse de a pune mâna pe partid la Congresul mult aşteptat din 25 septembrie.

Atribuţiile Consiliului ARACIP sunt tehnice, cea mai spinoasă fiind propunerea acordării/neacordării/ridicării autorizaţiei de funcţionare provizorie, respectiv a acreditării pentru instituţiile de învăţământ preuniversitar, pentru fiecare nivel de învăţământ, program de studiu, respectiv calificare profesională, după caz. Care este justificarea pentru care un sindicalist, un reprezentant al şcolilor private şi/sau un reprezentant de la Culte ar avea vreo treabă în girarea unei astfel de decizii de natură tehnică, deci nu politică? Nicicare, sau cel puţin nota de fundamentare nu indică vreo motivaţie explicită. Aceea este la pachet cu întreaga filosofie a proiectului România Educată: consultăm, consultăm – pe cine avem noi chef, eventual luăm notiţe, obţinem consens. La final, obţinem acorduri pentru bunele intenţii, evitând prin slalom orice chestiune spinoasă politic de natură să producă o schimbare reală de paradigmă în sistemul de învăţământ.

În dezbaterile privind viitorul politicilor educaţionale din spaţiul mioritic, există o suspiciune potrivit căreia în spatele acestei modificări se află şcolile private, care vor să obţină mai uşor bani de la stat pentru copiii care optează pentru un parcurs educaţional alternativ celui de la stat. Şcolile private nu ar trebui demonizate, iar proprietarii lor – antreprenorii educaţionali, ar trebui lăudaţi pentru iniţiativă, atâta timp cât nu eludează legea şi oferă servicii educaţionale de calitate. Atâta timp cât statul finanţează elevul, prin costul standard per elev, nu putem vorbi de discriminare, cu atât mai mult cu cât preşedinţia şi-a asumat, printre altele, corectarea acestui cost standard per elev, prin introducerea unor coeficienţi de risc, în funcţie de mediul de provenienţă al elevilor ş.a.m.d. Şcolile private nu trebuie să devină afaceri profitabile pe banii statului, cu atât mai mult atunci când vorbim de finanţarea unităţilor de învăţământ autorizate, nu doar a celor acreditate (conform unui proiect votat de senatori primăvara asta). Totuşi, orice cetăţean responsabil ar trebui să îşi pună o întrebare simplă, faţă în faţă cu această dilemă: dacă şcolile private vor să fie parte din deciziile statului, fiind reprezentaţi în Consiliul care decide prin vot acordarea autorizaţiilor şi acreditărilor, de ce nu insistă şi pentru concurs de directori, aşa cum se promite că se va organiza la stat? Atâta timp cât statul dă un ban, mi se pare normal să aibă o minimă pârghie în organizarea concursurilor menite să selecteze directori profesionişti şi la privat. Ce dăm şi ce primim, dar mai ales: când oprim robinetul? Această întrebare ar trebui să se aplice tuturor furnizorilor de educaţie, fie ei de stat sau privaţi, iar ARACIP/ARACIS au un rol central în preselectarea acestor limite. Chiar premierul a spus-o: Să nu mai investim în Educaţie fără să avem rezultate! Nu l-am văzut, totuşi, la fel de viteaz atunci când a fost vorba să retragă cadoul anual de 8 milioane de lei sindicaliştilor degrevaţi de normele didactice, deci probabil nu o să îl vedem nici acum proactiv în chestiunea reorganizării ARACIP.

Urmând filosofia antemenţionată, haide să haidem cu căţel, purcel şi toţi reprezentanţii reprezentanţilor în Consiliul ARACIP, instituţie care nu are încă atribuţia de a face pe plac tuturor, ci de a emite decizii pur tehnice, deci (uneori) impopulare. Această filosofie falimentară, prin care transformăm de ochii lumii (tokenism) orice instituţie de conducere din sistemul de învăţământ de stat în tribunal popular, nu face decât să crească distanţa între decizie şi acţiune, transformând-o cel mult în speranţă. A se vedea deja cunoscutul celebru al Consiliului pentru Finanţarea Învăţământului Preuniversitar, respectiv grupurile de lucru pentru finalizarea planurilor-cadru – democraţie mimată prost. Iar speranţele şi emoţiile ce înmoaie o decizie guvernamentală fermă – făcând-o digerabilă pentru stomacurile cele mai sensibile, deşi sunt frumoase şi eficiente în pragul alegerilor, nu trimit copiii la şcoli mai bune, nu cresc rezultate, nu luptă împotriva abandonului şcolar, nu micşorează rata analfabetismului funcţional. Şi din ce ne spun actualele sondaje de opinie, nu câştigă alegeri.