Federaţia Naţională a Asociaţiilor de Părinţi a reclamat dificultatea unor subiecte şi faptul că unul dintre ele a fost în afara programei şcolare. Ministerul Educaţiei a răspuns că subiectele respectă programa. Aşa este: dacă luăm la rând, fără patimă, cerinţele de examen, vom constata că elevilor nu li s-a cerut nimic din ceea ce n-au avut în programa şcolară.

Dar “dezbaterea” în jurul subiectelor s-a purtat mai degrabă în plan strict tehnic: părinţii au reproşat că poezia lui Minulescu e “filozofică”, iar elevii fac în gimnaziu doar pastelul; că la una dintre cerinţe baremul a fost prost gândit pentru că nu includea toate sinonimele; că într-unul dintre subiectele la gramatică fraza era interpretabilă. Cred că ar trebui depăşit acest nivel al “tehnicalităţilor” şi ar trebui purtată o discuţie serioasă despre conţinut. Căci cel puţin două dintre subiecte dovedesc, înainte de toate, o serioasă inadecvare.

Problema poeziei lui Minulescu (“Rânduri pentru Anul Nou”) nu este că, “filozofică” fiind, n-ar fi compatibilă cu programa de gimnaziu (căci, dragi părinţi, nu e ea atât de “filozofică” pe cât pare...). Problema este că viziunea un pic autoironică a poetului despre moarte şi îmbătrânire nu e cea mai bună alegere pentru nişte copii de 14 ani. Şi asta ne trimite la o realitate a programei şi manualelor: sunt pline de morţi, tristeţi, nenorociri, necazuri (începând cu inamovibila povestioară mediocră Puiul a submediocrului scriitor Brătescu-Voineşti). Dacă acceptăm că prin literatură le transmitem copiilor şi anumite valori (umane, sociale etc.), oare nu găsim şi tonuri ceva mai senine şi texte dintr-un registru existenţial ceva mai tonic?

Al doilea subiect neadecvat la realitate este cel în care li se cerea elevilor să redacteze “o scurtă naraţiune” în care să prezinte “o întâmplare petrecută în timpul participării la o întâlnire organizată de şcoală, cu un scriitor contemporan”. Ce să zici? Ştie cineva în câte şcoli din ţărişoară a pus piciorul, anul trecut, vreun scriitor contemporan? N-am statistici, dar realitatea în care trăiesc mă face să cred că nu sunt prea multe. Ce vrem, aşadar, să testăm cerându-le elevilor să facă o naraţiune despre ceva care nu li s-a întâmplat? Mai mult, am senzaţia că mulţi copii de şcoală nici măcar nu-şi reprezintă ideea de “scriitor contemporan”: n-au văzut vreunul nici măcar la televizor, iar textele de autori contemporani din manualele lor sunt extrem  de puţine. Ca să fiu rău până la capăt, am să spun că mai mulţi profesori de română şi părinţi mi-au spus că s-au confruntat cu o întrebare pusă, în diverse forme, de copii (dat fiind că manualele sunt pline de texte din clasici): “există şi scriitori vii?”. E foarte bine că punem în manuale texte din patrimoniul literar şi, astfel, le construim elevilor o legătură cu trecutul şi cu identitatea noastră culturală. Dar n-ar trebui, în egală măsură, să-i “cuplăm”, prin literatură, la lumea contemporană, cu valorile şi dilemele ei?

Aşa încât ar trebui să avem o discuţie serioasă care să găsească răspunsuri la câteva întrebări simple. Ce vrem să testăm prin aceste evaluări? Doar nişte competenţe şi abilităţi tehnice ale elevilor în lucrul cu nişte texte? Şi, de fapt, ce vrem să “producem”, ce fel de oameni trebuie să fie cei pe care îi evaluăm la 14 ani? Eu zic că ar trebui să producem nişte oameni care ştiu să comunice bine şi eficient în limba română şi care vor citi cu plăcere literatură şi după terminarea şcolii. Or, dacă îi încărcăm cu cerinţe “tehnice” şi cu texte literare neadecvate, riscăm ca foarte mulţi dintre ei să rămână doar cu frustrarea că limba şi literatura română e o materie “plicticoasă” şi cu bucuria că au scăpat de ea...