2012

Scriam aşa, la debutul protestului meu:

În 2012, eu sunt „PROTESTATARUL“. Forma mea de protest este PROTESTUL CIVIC, iar ţinta este cât se poate de specifică: incompetenţa, impostura şi încremenirea în proiect inacceptabile ale instituţiilor şi persoanelor care au obligaţia să pună în fapt TRANSFORMAREA CURRICULARĂ AUTENTICĂ în învăţământul preuniversitar din România. Nu vreau să ştiu cine sunteţi, cu nume şi prenume, şi nu mă interesează foarte tare. Dar vă acuză direct, fără drept de apel faptul că, după aproape un an de la intrarea în vigoare a Legii Educaţiei Naţionale, profesorii, elevii, părinţii, opinia publică în general nu au deja la dispoziţie, ca instrument de lucru pentru anul şcolar 2012-2013 (necum pentru analiza şi feedback-ul atât de necesare într-o întreprindere de asemenea anvergură şi importanţă!...) parametrii celui mai important proiect al transformării de sistem a Educaţiei. Nimic nu vă dă dreptul să jucaţi la ruleta prostiei şi relei-credinţe soarta pe termen strategic a acestei ţări, motiv pentru care veţi avea în persoana mea pe cel mai virulent „PROTESTATAR“ pe care vi l-aţi putut imagina vreodată.

2016

Argumentul e limpede ca lacrima, şi doar cine nu vrea să-l vadă, din prostie şi/sau rea-credinţă, îl ignoră, iresponsabil. Şi pentru că 2016 a marcat un rateu curricular grotesc, pe numele său plan-cadru pentru gimnaziu, i-am consacrat o carte întreagă, în care explicam astfel:

În spaţiul şi timpul şcolii, testul acid al paradigmei sale comuniste sau necomuniste este, fără putinţă de tăgadă, testul arhitecturii curriculare al şcolii ca sistem. Logica aserţiunii vine dintr-o lecţie fundamentală pentru noi, oamenii: comportamente de un fel sau altul – comuniste sau necomuniste –, repetate suficient de mult, devin deprinderi de un fel sau altul – comuniste sau necomuniste; acestea, la rându-le, consolidează atitudini de un fel sau altul – comuniste sau necomuniste. În orice sistem educaţional, modelul curricular determină, prin definiţie, comportamentele de fond ale elevilor şi profesorilor în raport cu ariile învăţării. Una e să studiezi 17, 18, 19 discipline obligatorii în fiecare semestru, cu câte 1, 2, 3, 4, 5, 6 ore pe săptămână, şi cu totul altceva să studiezi urmând un model curricular deschis, flexibil, din care tu, elev, să poţi alege în funcţie de preferinţe şi aspiraţii. Una e ca mii de şcoli şi sute de mii de elevi şi profesori să execute un tabel unic-cămaşă de forţă-pat al lui Procust, şi cu totul altceva ca şcolile să înveţe curajul de a-şi deschide oferta curriculară în funcţie de nevoile specifice ale comunităţilor cărora aparţin. [...]

Somnul raţiunii naşte monştri, iar starea curentă a sistemului public al Educaţiei în România continuă să ameninţe, perfid şi endemic, securitatea naţională a României, cu arhitecturile curriculare depăşite de timp pe post de letal vârf de lance în acest joc smintit cu fibra profundă a naţiei. Acum, starea curriculară a învăţământului preuniversitar este subminare pe faţă a interesului naţional al României, drept pentru care am decis să numim cu toate vorbele acest cancer lent, punându-l sub semnul patologiei imposturii curriculare. Elefantul curricular continuă să rânjească în încăpere, iar împăratul ministerial continuă să gireze grozăvia, gol-puşcă. Tot establishment-ul tace, laş, vinovat, complice. E linişte... E bine... Viaţa merge mai departe…

Ba nu! Nu e bine deloc, şi cine spune altfel – că şcoala, aşa cum arată acum curricular, e bună – minte pe faţă. Pentru noi, ca profesionişti ai educaţiei şi oameni integri, nu va fi bine şi nu va fi pace sub măslini până când şcoala nu va ieşi, deplin şi ireversibil, din paradigma sa curriculară anacronică. Drept pentru care, din respect pentru noi înşine şi pentru toţi cei care ne cunosc în spaţiul educaţional, am decis să tragem acest semnal de alarmă, în care – indiferent de semnătură – fiecare rând scris este rezultat direct al conlucrării noastre, ca echipă.

2018

Sincer, mă aşteptam ca procesul prezidenţial „România Educată“ să-şi asume dintru bun început tema, organic. N-a fost să fie aşa. Am reiterat răspicat mesajul atât echipei prezidenţiale, cât şi  generatorilor de politici de profil ai Ministerului Educaţiei:

Sunteţi obligaţi să daţi urgent soluţii necomuniste strategice chestiunii arhitecturilor curriculare din învăţământul preuniversitar, pentru a vă căpăta credibilitate reală şi a fi forme cu fond. Vă obligă realitatea prezentului şi viitorului European al României. Din acest motiv, veţi continua să aveţi în mine pe cel mai onest, integru, de bună-credinţă, şi deopotrivă total inflexibil la testul roşu de comunism, PROTESTATAR CIVIC PENTRU CURRICULUM pe care vi l-aţi putut imagina vreodată.

Ieşirea şcolii din comunism înseamnă ieşirea arhitecturii sale curriculare din comunism. Este trecerea din întuneric spre lumină. Este, asumată de noi toţi, ieşirea ireversibilă din frica de trecut, care, acum, a luat minţile şcolii ca sistem. Este, asumat de noi toţi, curajul de a da copiilor noştri o şcoală pentru secolul XXI, clădită pe valorile veacului pe care îl trăim acum.

România mediocră începe cu Şcoala mediocră. Şcoală mediocră înseamnă curriculum mediocru.

România pe bune începe cu Şcoala pe bune. Şcoală pe bune înseamnă curriculum pe bune.

Tertium non datur.

Hic et nunc

După şapte ani bătuţi pe muchie de protest civic public, vizibil, activ, coroborat cu zeci de programe de training de profil pe care le-am susţinut şi la care au participat sute şi sute de profesionişti interesaţi, establishment-ul continuă să se complacă grosier în nepăsare şi iresponsabilitate, consfinţind cinic „timpul «rinocerilor»“, al Educaţiei batjocorite politic fără milă. Atât înţelegem, ca naţie, să ne pese de Ţară şi de viitorul copiilor noştri. N-ar fi nici prima, şi cu siguranţa nici ultima oară când ne batem joc de noi înşine tembel, inconştient, cu o fervoare de invidiat, dacă n-ar fi halucinant de sinucigaşă pentru ţesutul nostru social şi-aşa extrem de friabil. Pesemne că nu ne doare încă de să ne sară ochii din cap şi să ne venim în fire, luminaţi de mintea cea de pe urmă. Asta e.

Poate se milostiveşte Cel de Sus şi, dându-ne noi ca bezmeticii cu capetele de toţi pereţii cu putinţă a ni-i ridica pe cale, lasă ca anul ce vine să ne aducă, totuşi, înţelepciunea şi curajul de a face lucrurile din Educaţie aşa cum se cuvine, cu noimă strategică, împlinind măcar acum fabuloasa clarviziune a lui Petre Ţuţea: „Nu suntem pierduţi ca popor. Dumnezeu are grijă de noi şi, din când în când, ne mai dă un şut în cur“.

La mulţi ani tuturor!