Copilă dragă,

Încă de la începutul verii mă gândesc să îţi scriu această scrisoare. Fac asta acum, pentru că vreau ca luni, când mergi întâia zi la şcoală, scrisoarea să fie citită. Citită şi înţeleasă de învăţătoarea ta, deşi eu îmi doresc să fie citită şi înţeleasă de fiecare învăţătoare şi de fiecare învăţător din România.

Poate nu îţi mai aduci aminte cum, la începutul verii, ai fost supărată pe doi băieţi care au traversat strada, odată cu tine şi cu mama ta. Erau gălăgioşi şi se îmbrânceau: „Uite-i şi pe ţiganii ăştia“, ai spus. Şi mamei tale i s-au tăiat picioarele. Pentru că tu eşti cel mai frumos şi cel mai bun copil din viaţa ei, iar ea munceşte de-o viaţă, pentru ca toţi cei din neamul vostru să fie egali aşa cum s-au născut, cu majoritarii – binevoitori sau rasişti – din jurul vostru.

Dacă părinţii tăi nu alegeau să se întoarcă în România, deşi au fost la şcoli „pe-afară“, ai fi avut şansa să înveţi într-un oraş mare, cu şcoli în care sunt copii de culori diferite. Acolo, ai fi trăit, probabil, bucuria de a aparţine unei etnii cu fete frumoase, subţiri, creole, cu păr lung – minunat şi, mai important, ai fi fost un copil ca oricare altul, în niciun fel colectiv „specială“.

Când vei fi mai mare, vei afla că ai mers la şcoală în Anul Centenarului, anul în care ţara ta a celebrat Unirea. Dar cum să încapă în mintea ta „Unirea“, adică „buna înţelegere între neamuri şi etnii“, şi tot ce ţi se va întâmpla, de fapt, la şcoală: răutăţile, glumele colegilor tăi de clasă şi ale celor cu care te vei întâlni pe holuri?

Părinţii tăi au ales pentru tine o şcoală publică. Au ales cu încredere şi speranţă, pentru că au înţeles că e greu să te protejeze întreaga viaţă. Iar eu şi alţi adulţi, unii care ne asumăm responsabilităţi mai mici sau mai mari în transformarea educaţiei din România, ar trebui să îţi garantăm că şcoala în care mergi este incluzivă. Adică toţi din şcoală respectă şi celebrează diferenţele, de la agentul de pază până la director. Şi că orice comportament nedrept, rasist, va fi impecabil gestionat de adulţii din comunitatea şcolară.

Vezi tu, deşi nu ai habar, eşti un copil valoros pentru ţara în care te-ai născut, pentru că în România se nasc tot mai puţini copii. Ai fost un copil dorit, familia ta este o familie educată, cu doi părinţi care muncesc şi au venituri bune. Ai suficiente atuuri deja ca orice barieră din calea visurilor tale să poată fi îndepărtată. Poate că tu vei fi cea care, într-o zi, vei fi doctorul salvator al copilului fostului tău coleg de şcoală. Cel care-ţi va spune, fără oprire, ani întregi, că eşti „ ţigancă şi că părinţii lui l-au sfătuit să nu stea pe lângă tine.

Eu ştiu deja bine că, de cele mai multe ori, copiii nu văd aceste diferenţe.

Ştiu de la copiii mei, de la colegii şi de la învăţătoarele lor. Copiii nu văd diferenţele de culoare a pielii, nici handicapul fizic evident, nici uşorul retard. Ba chiar înţeleg accesele de agresivitate ale colegilor care simt prea mult dar nu ştiu cum să îşi ţină în frâu trăirile. Noi, adulţii din vieţile lor, le pervertim mintea şi judecata – cu propriile noastre convingeri.

Aşa că tot ceea ce îţi doresc, în ajunul zilei în care vei începe şcoala, este să ai parte de o învăţătoare care să se uite la tine cu ochii mamei tale. Să fie bucuroasă că eşti în clasa ei şi că tu eşti şansa de a creşte copii generoşi unii cu alţii şi cu alte etnii.

Ba chiar, dacă aş visa fără măsură, mi-aş putea imagina o zi în care vii de la şcoală şi spui: „Mama, eu ştiu în ce fel sunt diferită. Am înţeles astăzi, când «Doamna» ne-a citit povestea neamului nostru.“

Pentru tine, copilă dragă, va fi o zi importantă. Iar abia aceea va fi ziua în care învăţătoarea ta va merita, pe deplin, titlul de „Doamna“.

P.S. Pentru adulţii care citesc: să îţi asumi identitatea, să fii părintele din povestea de mai sus, într-o ţară atât de orientată ideologic către monoetnicitate, este complicat – greu de cuprins, iar eu am ales să nu mă îndrept spre calea de a da sfaturi părinţilor. O perspectivă suplimentară găsiţi aici.