En attendant...

Vrem sau nu, ne place sau nu, săptămâna are 5 zile de lucru, luni-marţi-miercuri-joi-vineri. Vrem sau nu, ne place sau nu, dacă facem şcoală 5 ore pe zi la gimnaziu şi 6 ore pe zi la liceu, bugetul săptămânal de timp pe care îl avem la dispoziţie este de 25 de ore la gimnaziu şi 30 de ore la liceu. În această realitate, “luatul din foarfecă” a fost, este şi va fi mereu opţiunea din start falimentară la fiecare iteraţie de noi planuri-cadru.

Am preluat metafora “luatului din foarfecă” de la Florin Antonescu, aşa cum el o foloseşte în analiza sa intitulată “Planul-cadru, luat din foarfecă”, publicată integral în ediţia print “Tribuna Învăţământului” din ianuarie 2021 (nr. 13 / anul II / serie nouă), din care site-ul publicaţiei citate reproduce acest fragment. Succint, în “cuvintele potrivite” (sintagma pe care am folosit-o trimite direct către poetul binecunoscut) excepţional ale autorului, lucrurile stau aşa:

“Planul-cadru […] este una din relele eternizate ale şcolii noastre, ca toaleta din curtea şcolii, ca subfinanţarea şi ca analfabetismul funcţional”

Şi, încă:

“Despre planul-cadru se vorbeşte în termeni de foarfecă; exclusiv şi dintotdeauna. E ca un reflex de client care de când se ştie vrea ca frizerul să-l ia din foarfecă, [...], în baza convenţiei fatale că orice se taie creşte la loc.”

De ce “luatul din foarfecă” este falimentar din start? Pentru că, fatalmente, conversaţia curriculară eşuează principial, blocându-se sub ghilotina spectrului “tăierii orelor”, al “dispariţiei” disciplinelor z, y, z… etc. Ştiu ce spun, bine de tot. Am fost, în multiple circumstanţe (formale sau nu), parte din aceste conversaţii cvasi-interminabile, şi am fost – la fel, în multiple circumstanţe (formale sau nu) – subiect explicit al acuzelor de instrumentare infamă a “tăierii orelor”, pentru “dispariţia” disciplinelor z, y, z…, avându-mă ca autor direct. Este dreptul fiecăruia să spună public orice – la urma urmei, "gura lumii" a fost, este şi va rămâne aici raportul meu de stare (2004-2020) şi puteţi judeca singuri. Zoom in, aici.

În acelaşi timp, constrângerea naturală, firească a bugetului de timp săptămânal limitat va pune mereu presiune pe alocarea orelor pentru fiecare arie de învăţare (learning area) obligatoriu necesară pentru copii, aşa cum, mai dur, va pune presiune pe echilibrul, absolut critic, dintre toate ariile de învăţare necesare la un moment dat pentru copii, de-a lungul treceri acestora prin şcoală. Avem la dispoziţie 20, 25, 30 … de ore pe săptămână – cum alocăm, principial corect, aceste ore pe arii de învăţare, astfel încât să fim siguri că modelul curricular rezultat este unul sănătos, relevant, util, deschis către viitor pentru copii? Cum facem?

Ca răspuns deopotrivă filosofic şi operaţional semnificativ la întrebarea fundamental de mai sus, mie mi-a mers la suflet apelul la raţiune al profesorului universitar dr. Constantin Cucoş, de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, personalitate cu autoritate şi reputaţie solide în Ştiinţele Educaţiei, care spune aşa:

"Un program responsabil de învăţare ar trebui să cuprindă nu doar ceea ce are uzanţă imediată, ci şi anumite constante ce ţin de instrumentarul de cunoaştere, de înţelegere sau de apreciere a lumii. Nu doar cunoştinţe trebuie pre-date persoanei, ci şi căi de a ajunge la ele, de a le înţelege sensul şi a le valorifica în contexte posibile. O educaţie autentică trebuie să se aşeze pe un raport inteligent între valoarea circumstanţială şi valoarea perenă, între tranzitoriu şi constant, între proximitate şi îndepărtat, între contingent şi veşnicie".

Pentru gimnaziu şi liceu (cel puţin), enunţul de mai sus este mană cerească în materie de abordare a arhitecturilor curriculare necesare. În termeni operaţionali, exerciţiul de proiectare revine la un aici studiul de caz #GenEd) Şi, tot ca exemplu strategic, acelaşi principiu, Soft + Hard = SMART, este enunţat şi detaliat de Joseph S. Nye, Jr., într-o carte importantă pentru înţelegerea raporturilor de putere la nivel global, The Powers to Lead.

Dar să revenim, zic, la terminologia polarităţilor enunţate de dl prof. univ. dr. Constantin Cucoş:

Uzanţă imediată. Înţelegea lumii.

Cunoştinţe pre-date. Căi de înţelegere şi punere în valoare.

Valoare circumstanţială. Valoare perenă.

Tranzitoriu. Constant.

Proximitate. Îndepărtat.

Contingent. Veşnicie.

Ce instanţiază, de fapt, în filosofie şi realităţi educaţionale, domnul profesor Cucoş? Un principiu universal – convergenţa naturală, către echilibrul dinamic, a entităţilor duale (concret-abstract; teorie-practică; raţiune-emoţie; uman-real…) – binecunoscut omenirii de veacuri, principiu profund viciat acum în alcătuirea tabelelor-planuri-cadru-unice aflate în vigoare, la noi:

yinyang… sursa: Encyclopaedia Britannica

yinyang… sursa: The Internet Encyclopedia of Philosophy (IEP)

yinyang… sursa: World History Encyclopedia

Pe cale de consecinţă, materializarea relaţiei de echilibru dinamic principial, autentic între polii fireşti ai oricărui model educaţional gândit cu scaun la cap – minte-spirit; clasic-modern; uman-real… - are a se regăsi, gândesc eu, într-un buget de ore cât mai echilibrat cu putinţă, alocat fiecărei componente în parte: 50%-50%; 49%-51%; 51%-49%... Concret, în ipoteza unui management al polarităţilor centrat onest pe binele prezent şi viitor al copiilor, 25 de ore săptămânale la gimnaziu pot fi repartizate cantitativ alocând 12 (sau 13) ore ariilor de învăţare “reale” şi, respectiv, 31 (sau 12) ore ariilor de învăţare “umane”. 30 de ore săptămânale la liceu pot fi repartizate cantitativ alocând 15 (sau 16, sau 14) ore ariilor de învăţare “reale” şi, respectiv, 15 (sau 14, sau 16) ore ariilor de învăţare “umane”. Şi tot aşa, aplicând acelaşi tip de raţionament fiecărei arii de învăţare în parte. Primul mesaj de fond pe care un astfel de model curricular îl transmite copiilor este că ambele componente intrinseci ale educaţiei lor – atât cea “reală”, cât şi cea “umană” - sunt, prin natura lor intrinsecă, la fel de importante pentru a-i sprijini să stea bine pe picioarele lor în viaţă, şi deopotrivă să poată zbura frumos în cerul lor cel mai înalt cu putinţă, împlinindu-şi visul cum se cuvine.

De bună seamă, conversaţia despre arhitecturi curiculare de secol XXI la noi, purtată în parametrii de principiu enunţaţi mai sus, este una structural dificilă, din categoria adevărurilor inconfortabile, pe care avem a le rosti onest, fără mânie şi părtinire, dacă vrem să fim cinsitiţi cu noi înşine, ca societate căreia îi pasă de viitorul copiilor săi. Tocmai din acest motiv, şcolile-pilot pot reprezenta calea prin care putem purta această conversaţie eficient, făcând-o suportabilă dar, mai ales, relevantă, pentru a defini şi pune în fapt, aşa cum se cuvine, educaţie de cea mai bună calitate pentru copiii noştri.

În aşteptarea (En attandent…) activă a momentului intrării în acţiune a procesului pilotării curriculare, am încredere că, punând laolaltă integritate, bună-credinţă, competenţă, curaj, perseverenţă, putem porni cu succes acest proiect esenţial pentru România. Reperele strategice ale procesului rămân perfect valabile aşa cum le-am sintetizat, de pildă, aici.

La urmă, pun aici – pentru prima dată public – un gând asupra căruia am zăbovit de multă vreme. Consider că am căderea a mă pronunţa, în cunoştinţă de cauză, inclusiv în calitate de absolvent, la vremea mea, al Liceului “Fraţii Buzeşti” din Craiova (acum, Colegiul Naţional “Fraţii Buzeşti”) Aşadar, într-o abordare serioasă, autentic performantă, poziţionată cu faţa spre viitor, de secol XXI, fără populisme şi egalitarisme ieftine, ce nu-şi au locul atunci când vine vorba de elite – ne place sau nu, ne convine sau nu, vrem sau nu, acestea există şi marchează intens vitorul lumii în care se manifestă  –, eu văd Alianţa Colegiilor Centenare drept navă-amiral a schimbării paradigmei Educaţiei în România. În mod firesc, aceste colegii naţionale au a deveni veritabile “universităţi” ale liceenilor adolescenţi, clădite curricular pe principii solide universitar-academice, evident operaţionalizate adecvat vârstei adolescenţei, dar nu mai puţin riguroase, îndrăzneţe, menite a cultiva hiper-serios excelenţa caracterială, ştiinţifică, umanistă, civică, precum şi curajul asumării de către generaţiile de liceeni a schimbărilor pe care au a le pune în fapt în deceniile ce vin. Este doar unul dintre motivele de fond, fără echivoc pentru mine, care mă îndeamnă să afirm că vremea tabelului-plan-cadru-unic-pat-al-lui-Procust a trecut de mult, şi că vremea unor arhitecturi curriculare de secol XXI, pentru o Şcoală de secol XXI, pentru o Romînie de secol XXI a sosit deja.

Gând bun tuturor.

Ţinem aproape.